— De ce-ai mărturisi împotriva ta?

— Fiindcă numai mujicii şi ageamiii tăgăduiesc de la bun început totul la interogatoriu, de la un capăt la altul. Un om ceva mai educat şi cu experienţă se străduie să recunoască îndată, pe cât posibil, toate lucrurile ce nu au legătură directă cu fapta şi care sunt de netăgăduit; numai că le atribuie alte cauze, le adaugă altă nuanţă, absolut neaşteptată, care le dă un sens complet diferit şi le pune într-o cu totul altă lumină. Porfiri a crezut că o să răspund în mod sigur aşa şi că o să spun în mod sigur că am văzut, ca să fie mai verosimil, ba o să mai bag şi de la mine ceva, ca să explic...

— Dar ţi-ar fi spus imediat că muncitorii nu aveau cum să fie în apartament cu două zile înainte şi că tu trebuie să fi fost acolo chiar în ziua omorului la ora opt. Te-ar fi încurcat cu un amănunt neînsemnat!

— Păi, pe asta a şi contat, că până să mă prind, o să mă grăbesc să dau un răspuns cât mai verosimil şi o să uit că muncitorii n-aveau cum să fie acolo acum două zile.

— Dar cum era să uiţi?

— Nimic mai simplu! Tocmai în amănunte din astea neînsemnate se încurcă cel mai uşor indivizii şireţi. Cu cât e omul mai şiret, cu atât se aşteaptă mai puţin să se dea de gol cu un fleac. Pe cei mai şireţi tocmai cu fleacuri trebuie să-i prinzi. Porfiri nu-i deloc aşa de prost cum îl crezi tu...

— În schimb e un ticălos, dacă lucrurile stau aşa!

Raskolnikov nu-şi putu opri râsul, dar în aceeaşi clipă i se părură ciudate însufleţirea şi mulţumirea cu care dăduse explicaţia din urmă, în timp ce înainte, cât discutaseră, fusese scârbit şi ursuz, vorbind numai de nevoie, pentru că nu avea încotro.

„Încep să prind gust pe ici, pe colo!“, se gândi.

Însă curând deveni neliniştit, stăpânit parcă de un gând neaşteptat şi alarmant. Era tot mai neliniştit. Se apropiau deja de intrarea casei lui Bakaleev.

— Du-te singur, zise deodată Raskolnikov, mă întorc imediat.

— Unde te duci? Am ajuns!

— Trebuie, trebuie neapărat, am treabă... vin într-o jumătate de ceas... Spune-le tu.

— Cum vrei, dar eu vin după tine!

— Asta-i bună, acum vrei şi tu să mă chinui! strigă el cu o enervare atât de amară şi cu atâta disperare în privire, încât Razumihin îşi lăsă braţele să cadă. Rămase un timp în marchiză şi îl privi posomorât cum se îndrepta cu paşi mari spre străduţa lui. În cele din urmă, jurându-şi cu gura pungă şi cu pumnii strânşi că-l stoarce el chiar azi pe Porfiri ca pe o lămâie, urcă s-o liniştească pe Pulheria Alexandrovna, deja alarmată că întârziaseră atât de mult.

Când ajunse acasă, Raskolnikov avea deja tâmplele lac de sudoare şi respira greu. Urcă iute scara şi, de cum intră în odaia care rămăsese neîncuiată, trase zăvorul. După aceea, cuprins de spaimă, se repezi ca un nebun în colţul cu gaura de sub tapet, unde pusese atunci lucrurile, vârî mâna înăuntru şi preţ de câteva minute scotoci atent, luând la rând toate neregularităţile şi încreţurile tapetului. Negăsind nimic, se ridică în picioare şi răsuflă adânc. Apropiindu-se adineauri de marchiza lui Bakaleev, i se năzărise deodată că era posibil ca vreun lucru, un lănţişor, un buton, sau chiar bucăţica de hârtie în care erau înfăşurate, cu înscrisul făcut de mâna bătrânei, să fi alunecat şi să se fi pierdut în vreo crăpătură, şi să se pomenească deodată că îi este pus dinainte în chip de probă neaşteptată şi de netăgăduit.

Stătea dus parcă pe gânduri şi un zâmbet ciudat, umil şi aproape prostesc, îi rătăcea pe buze. În cele din urmă îşi luă şapca şi ieşi încet din odaie. Gândurile i se învălmăşeau. Coborî îngândurat în gang.

— Uitaţi-l, dânsul e! strigă tare cineva.

Ridică privirea. Portarul stătea în uşa cămăruţei lui, arătându-i-l pe Raskolnikov unui bărbat scund, care după înfăţişare părea a fi târgoveţ, îmbrăcat cu un fel de halat lung şi cu o jiletcă şi aducând foarte bine de departe a muiere. Capul, acoperit cu o şapcă soioasă, îi atârna pe piept şi toată făptura lui părea cocârjată. Faţa flască, zbârcită, arăta ca a unui om de cincizeci de ani, iar ochii mici, afundaţi în pungile de dedesubt, aveau o privire ursuză, aspră şi nemulţumită.

— Ce e? întrebă Raskolnikov apropiindu-se de portar.

Târgoveţul se uită pieziş la el, pe sub sprâncene, cercetându-l fără grabă, cu o privire atentă şi stăruitoare; apoi se întoarse încet şi, fără să spună un cuvânt, ieşi din gang în stradă.

— Ce-i asta? strigă Raskolnikov.

— Păi, m-a descusut dacă şade aici un student, mi-a spus numele dumneavoastră şi a-ntrebat la cine staţi. Taman atunci aţi coborât, eu v-am arătat, iar el a plecat. Poftim treabă!

Portarul era şi el nedumerit, dar nu cine ştie ce şi, după ce se mai gândi o clipă, se întoarse şi se strecură înapoi în cămăruţa lui.

Raskolnikov se repezi după târgoveţ şi îl văzu îndată mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas egal şi fără grabă, cu ochii în pământ, chibzuind parcă la ceva. Îl ajunse repede din urmă, dar o vreme se mulţumi să meargă în spatele lui; într-un sfârşit păşi în rând cu el şi se uită la el dintr-o parte. Acela îl observă imediat,