— De mine aţi întrebat... la portar? spuse în cele din urmă Raskolnikov cu un glas abia auzit.

Târgoveţul nu răspunse nimic, nici măcar nu se uită la el. Continuară să meargă în tăcere.

— De ce... aţi venit să întrebaţi... dacă acum tăceţi... ce mai e şi asta?

Glasul lui Raskolnikov era întretăiat, iar cuvintele parcă nu se lăsau rostite clar. De data asta târgoveţul ridică ochii şi se uită la Raskolnikov cu o privire sumbră, sinistră.

— Criminalule! spuse deodată cu voce scăzută, dar foarte limpede şi desluşită...

Raskolnikov mergea în rând cu el. Picioarele i se tăiară brusc, simţi un fior îngheţat pe şira spinării şi preţ de o clipă inima păru să-i stea în loc; pe urmă se porni să bată cu putere, mai-mai să-i spargă pieptul. Făcură aşa vreo sută de paşi, mergând unul lângă altul şi tăcând din nou mâlc.

Târgoveţul nu se uita la el.

— Dar ce... ce... Cine-i criminal? bâigui Raskolnikov abia auzit.

— Tu eşti criminal, răspunse celălalt, mai desluşit şi mai apăsat, cu un fel de zâmbet triumfător, parcă încărcat de ură, uitându-se iar drept la chipul palid al lui Raskolnikov şi drept în ochii lui încremeniţi.

Se apropiau de o răspântie. Târgoveţul coti la stânga şi îşi văzu de drum fără să se mai uite înapoi. Raskolnikov rămase pe loc şi se uită lung în urma lui. După ce făcuse deja vreo cincizeci de paşi, omul se întoarse şi îl privi cum stătea pironit locului. Deşi nu avea cum să vadă, lui Raskolnikov i se păru că omul arbora din nou zâmbetul lui rece, încărcat de ură şi triumfător.

Cu paşi greoi, istoviţi, cu genunchii tremurând şi parcă rebegit de frig, Raskolnikov se întoarse şi urcă în cămăruţa lui. Îşi scoase şapca, o puse pe masă şi rămase în picioare, nemişcat, preţ de vreo zece minute. Pe urmă se trânti vlăguit pe divan şi se întinse cu un geamăt slab, de om bolnav; avea ochii închişi. Zăcu aşa vreo jumătate de oră.

Nu se gândea la nimic. Totuşi gânduri sau frânturi de gânduri, imagini fără cap şi coadă i se perindau prin minte – chipuri de oameni pe care îi văzuse în copilărie sau îi întâlnise o singură dată, cine ştie unde, şi pe care nu şi le-ar fi amintit niciodată; clopotniţa bisericii din V. ; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer necunoscut stând dinaintea ei; mirosul de trabuc dintr-o tutungerie de la subsol; un magazin de băuturi spirtoase, o scară de serviciu numai lături şi coji de ouă toată şi, răzbătând de undeva, dangătul de duminică al clopotelor... Toate astea se perindau rând pe rând şi se roteau ca un vârtej. Unele chiar îi plăceau şi se agăţa de ele, dar se stingeau repede, şi tot timpul parcă îl apăsa ceva pe dinăuntru, însă nu foarte tare. Uneori era chiar bine. Uşorul frison nu-i trecuse, dar şi el era aproape plăcut.

Auzind paşii grăbiţi şi vocea lui Razumihin, închise ochii şi se prefăcu că doarme. Razumihin deschise uşa şi rămase o vreme în prag, părând să chibzuiască. Apoi păşi tiptil în cameră şi se apropie cu băgare de seamă de divan.

— Nu-l trezi, las’ să doarmă, mănâncă el mai încolo, se auzi vocea şoptită a Nastasiei.

— Că bine zici, spuse Razumihin.

Ieşiră amândoi cu băgare de seamă şi închiseră uşa. Mai trecu o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii şi se întinse din nou pe spate, punându-şi mâinile sub cap...

„Cine-o fi? Cine să fie omul ăsta ieşit ca din pământ? Unde o fi fost şi ce-o fi văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat şi de unde a văzut? De ce-a ieşit abia acum la iveală? Şi cum a putut să vadă – să fie oare posibil? Hm..., îşi continuă Raskolnikov gândul, scuturat de friguri şi tresărind. Dar cutiuţa pe care a găsit-o Mikolai după uşă: asta n-a fost posibil? Probe... Îţi scapă ceva cât vârful unui ac şi iată o probă cât o piramidă egipteană! A zburat o muscă pe-acolo şi a văzut! Să fie posibil?“

Şi dintr-odată simţi cu silă că îl lăsau puterile, că era îngrozitor de slăbit.

„Trebuia să ştiu asta, se gândi cu un zâmbet amar, cum de-am îndrăznit, cunoscându-mă, presimţindu-mă, să iau toporul şi să mă mânjesc de sânge. Trebuia să ştiu dinainte!“, şopti disperat.

Uneori rămânea cu mintea pironită asupra unui gând:

„Nu, oamenii aceia nu sunt făcuţi aşa: adevăratul stăpân, căruia i se permite totul, face praf Toulonul, măcelăreşte la Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania asupra Moscovei, scapă cu un calambur la Vilna; cu toate astea, după moarte e aşezat printre idoli, iar asta înseamnă că totul este permis. Nu, se pare că oamenii ăştia nu sunt făcuţi din carne, ci din bronz!“

Un gând mărunt, ivit dintr-odată, aproape că-l făcu să râdă:

„Napoleon, piramide, Waterloo şi o văduvă de arhivar, jigărită şi ticăloasă, o baborniţă, o cămătăreasă cu un cufăr roşu sub pat, păi cum să digere aşa ceva până şi unul ca Porfiri Petrovici! Nu digeră, nici vorbă! Îl împiedică estetica: «S-ar târî Napoleon pe sub patul unei baborniţe», ar zice el! Ei, ce tâmpenii!...“

Din când în când se simţea de parcă