„Bătrânica-i un fleac! se gândea cuprins de înflăcărare, de elan. Bătrâna e poate chiar o greşeală, nu ea e problema! Cu bătrâna n-a fost decât boala... am vrut să fac mai repede pasul... n-am ucis un om, am ucis un principiu! Principiul l-am ucis, dar pasul nu l-am făcut, tot dincoace am rămas... N-am reuşit decât să omor. Dar nici asta n-am reuşit prea bine, se pare... Un principiu? De ce i-a făcut deunăzi de două parale prostănacul de Razumihin pe socialişti? Sunt nişte oameni muncitori şi întreprinzători; îi preocupă «fericirea generală»... Nu, mie mi-a fost dată o singură viaţă, alta n-o să mai fie, şi nu vreau să aştept «fericirea generală». Vreau să trăiesc eu însumi ori mai bine nu trăiesc deloc. De fapt, n-am vrut să trec pe lângă o mamă care face foamea ţinându-mi strâns rubla în buzunar în aşteptarea «fericirii generale». Cum se zice, contribui şi eu cu o cărămidă la clădirea fericirii generale şi asta îmi dă linişte sufletească. Ha-ha! Atunci pe mine de ce m-aţi sărit? Nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu... Eh, nu-s decât un păduche estetic, nimic mai mult, adăugă deodată izbucnind în râs ca un dement. Da, chiar aşa, sunt un păduche, continuă agăţându-se cu o bucurie răutăcioasă de acest gând, întorcându-l pe toate părţile, jucându-se cu el şi delectându-se, fie şi numai pentru că, în primul rând, acum cuget la faptul că sunt un păduche; pe urmă, în al doilea rând, pentru că o lună de zile am neliniştit preabuna providenţă luând-o ca martor că nu pentru carnea şi pofta mea fac ceea ce fac, ci în virtutea unui ţel măreţ şi plăcut. Ha-ha! În al treilea rând, pentru că mi-am propus ca, trecând la fapte, să procedez pe cât posibil just, cântărind, măsurând şi socotind. L-am ales dintre toţi păduchii pe cel mai nefolositor şi, omorându-l, mi-am propus să iau de la el exact atât cât am nevoie pentru primul pas, nici mai mult, nici mai puţin (vasăzică, restul să ajungă la mânăstire, aşa cum scrie în testamentul ei, ha-ha!)... Ceea ce dovedeşte, fără tăgadă, că sunt un păduche, adăugă scrâşnind din dinţi, este că sunt eu însumi mai respingător şi mai scârbos decât păduchele omorât şi am presimţit că aşa voi spune după ce voi ucide! Dar se poate oare compara ceva cu oroarea asta! O, ticăloşie! O, mârşăvie!... O, ce bine-l înţeleg pe «prorocul» cu sabia în mână, călare pe calul lui: Allah îţi porunceşte, supune-te creatură «tremurătoare»! Are dreptate, are dreptate «prorocul» când pune de-a curmezişul străzii o baterie a-ntâia şi trage şi-n cel drept, şi-n cel vinovat, fără să ne mai învrednicească cu vreo explicaţie! Supune-te, creatură tremurătoare şi fereşte-te să doreşti ceva, fiindcă asta nu e treaba ta... O, pentru nimic în lume, pentru nimic, n-o să i-o iert babei!“

Părul îi era ud de sudoare, buzele arse îi tremurau, privirea fixă era aţintită în tavan.

„Ce mult îmi iubeam mama şi sora! Acum de ce le urăsc? Da, le urăsc, fizic le urăsc, nu pot să le suport lângă mine... Adineauri m-am apropiat de mama şi am sărutat-o, îmi amintesc... S-o îmbrăţişez şi să mă gândesc că dacă ar afla... oare să-i spun? Asta ar fi din partea mea... Hm, ea trebuie să fie la fel ca mine, adăugă sforţându-se să cugete, parcă luptându-se cu delirul care punea stăpânire pe el. O, cât o urăsc acum pe bătrână! Cred că aş omorî-o din nou dacă s-ar trezi! Biata Lizaveta! De ce s-o fi nimerit acolo?... E ciudat totuşi că la ea aproape nici nu mă gândesc, ca şi cum n-aş fi omorât-o... Lizaveta! Sonia! Biete fiinţe blânde, cu nişte ochi blânzi... Dragele de ele! De ce nu plâng oare? De ce nu se vaită?... Ele dau tot... cu ochii lor blânzi şi liniştiţi... Sonia, Sonia! Blânda Sonia!...“

Nu mai ştiu de el şi i se păru ciudat că nu-şi amintea cum ajunsese în stradă. Se înserase de-a binelea. Întunericul se îndesea, iar luna plină strălucea din ce în ce mai luminoasă, însă aerul părea teribil de înăbuşitor. Era lume multă pe stradă; meseriaşii şi negustorii se întorceau pe la casele lor, alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte bine că ieşise din casă cu o anumită intenţie, că avea ceva de făcut şi că trebuia să se grăbească, dar ce anume – uitase. La un moment dat se opri şi zări pe trotuarul celălalt un om care îi făcea cu mâna. Traversă, îndreptându-se spre el, dar omul se răsuci brusc şi plecă de parcă nu se întâmplase nimic, cu capul plecat, fără să se întoarcă şi fără să dea vreun semn că l-ar fi chemat. „M-o fi chemat sau nu?“, se gândi Raskolnikov, luându-se totuşi după el. Însă când ajunse la nici zece paşi, îl recunoscu şi se sperie: era târgoveţul de mai înainte, îmbrăcat în acelaşi halat şi la fel de cocârjat. Raskolnikov înaintă păstrând distanţa; inima îi bătea cu putere; cotiră amândoi într-o străduţă, celălalt tot fără să se întoarcă. „Oare ştie că mă ţin după el?“, se întrebă în gând Raskolnikov. Târgoveţul intră în gangul unei case mari. Raskolnikov, grăbind pasul, se apropie şi aruncă o privire în gang, să vadă dacă celălalt nu se uită după el ca să-l cheme. Într-adevăr, după ce străbătu gangul şi intră în curte, celălalt se întoarse brusc şi parcă îi făcu iar semn cu mâna. Raskolnikov o luă imediat prin gang, dar când ajunse în curte, târgoveţul nu mai era deja acolo. Urcase deci pe prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Într-adevăr, pe palierul de la etajul doi se auzeau nişte paşi măsuraţi şi domoli. Ciudat, scara îi părea cunoscută! Uite fereastra de la primul cat: