lumina lunii se cernea trist şi tainic prin geam; iată şi etajul doi. Ah, era chiar apartamentul în care lucraseră zugravii... Cum de nu-l recunoscuse imediat? Paşii celui care mergea înainte se stinseră. „Înseamnă că s-a oprit sau s-a ascuns undeva.“ Iată şi etajul trei. Să urce mai departe? Ce linişte, de-a dreptul înfiorătoare... Continuă să urce. Zgomotul propriilor paşi îl speria, îl îngrozea. Dumnezeule, ce întuneric! Târgoveţul s-o fi ascuns pe undeva, printr-un cotlon. Ia te uită, uşa apartamentului e larg deschisă! Chibzui puţin şi intră. Antreul era cufundat în beznă şi pustiu, de parcă se scosese tot de-acolo; încetişor, în vârful picioarelor, trecu în salon, care era scăldat în întregime de lumina puternică a lunii; aici totul era ca înainte: scaunele, oglinda, divanul galben şi pozele înrămate. Luna uriaşă, rotundă, roşie-arămie bătea direct în fereastră. „Luna dă liniştea asta, se gândi Raskolnikov, pesemne că acum se dezleagă misterul.“ Se opri şi aşteptă, aşteptă îndelung, şi cu cât era mai tăcută luna, cu atât îi bătea inima mai tare, dureros chiar. Aceeaşi linişte. Deodată se auzi un trosnet sec, o fracţiune de secundă, ca şi cum ar fi fost ruptă o surcea, şi totul încremeni iar. O muscă trezită, luându-şi zborul, se izbi de geam şi bâzâi jalnic. În clipa aceea, într-un colţ, între dulăpior şi fereastră, parcă zări atârnând un palton ponosit. „Ce caută paltonul aici? se gândi. Înainte nu era...“ Se apropie tiptil şi ghici că după palton se ascunde cineva. Cu grijă, dădu la o parte paltonul cu mâna şi zări un scaun, iar pe scaun stătea, într-un colţişor, bătrâna, chircită şi cu capul plecat, aşa încât nu-i putea vedea deloc faţa, dar era ea. Se aplecă asupra ei. „Îi e frică!“, se gândi, apoi scoase încetişor toporul din bretea şi o izbi în creştet, o dată şi încă o dată. Dar, lucru ciudat, ea nici nu se clinti sub lovituri, parcă era de lemn. El se sperie, se aplecă şi mai tare şi începu s-o cerceteze cu privirea, dar ea îşi plecă şi mai mult capul. El se lăsă atunci până la podea şi se uită de jos la faţa ei, se uită şi încremeni: bătrâna şedea şi râdea, râdea în hohote tăcute, neauzite, înăbuşindu-le pe cât putea ca să n-o audă el. Deodată, i se păru că uşa de la dormitor se întredeschide şi că dinăuntru se auzeau râsete şi şuşoteli. Îl cuprinse o furie turbată şi începu să o lovească pe bătrână cu toporul în cap din toate puterile, dar la fiecare izbitură râsetele şi şoaptele din dormitor se auzeau tot mai tare şi mai desluşit, iar bătrâna se zguduia de atâta râs. Vru s-o ia la fugă, însă antreul era acum plin de lume, uşa dinspre scară stătea larg deschisă, iar pe palier, pe scară şi mai jos erau oameni cu grămada, cap lângă cap, toţi se uitau, strângându-se unii într-alţii şi aşteptând în tăcere... Inima i se strânse, picioarele nu voiau să-l asculte, rămâneau ţintuite în loc... Vru să ţipe şi se trezi.

Îşi recăpătă cu greu suflarea, însă – lucru ciudat – visul părea să continue: uşa odăii lui era larg deschisă, iar în prag stătea un bărbat cu totul necunoscut şi îl privea fix.

Raskolnikov nu reuşea încă să deschidă ochii de tot şi pentru o clipă îi închise la loc. Stătea culcat pe spate şi nu se mişca. „O fi tot vis sau nu?“, se întrebă şi ridică uşor, neobservat, pleoapele să se uite: necunoscutul stătea în acelaşi loc şi continua să se uite la el. Deodată păşi cu băgare de seamă peste prag, închise cu grijă uşa în urma lui, se apropie de masă, aşteptă vreun minut – fără să-l scape o clipă din ochi – şi încet, fără zgomot, se aşeză pe scaunul de lângă divan; pălăria o puse într-o parte, pe podea, şi îşi sprijini ambele mâini pe baston, lăsându-şi bărbia pe ele. Se vedea că era dispus să aştepte timp îndelungat. Pe cât îl putea zări printre gene, bărbatul nu mai era tânăr, părea destul de gras şi avea o barbă deasă, blondă, aproape albă...

Trecură vreo zece minute. Era încă lumină, dar se lăsa deja seara. În odaie era linişte deplină. Nici măcar de pe scară nu răzbătea vreun sunet. Doar o muscă mare bâzâia şi se izbea de geam. În cele din urmă, Raskolnikov nu mai suportă: se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe divan.

— Ei, spuneţi, ce doriţi?

— A, ştiam că nu dormiţi şi că doar vă prefaceţi, spuse necunoscutul şi, după ce dădu acest răspuns ciudat, începu să râdă liniştit. Arkadi Ivanovici Svidrigailov, dacă îmi permiteţi să mă prezint...

PARTEA A PATRA

~ I ~

„Să fie tot vis?“, se gândi iar Raskolnikov. Se uită atent şi bănuitor la musafirul neaşteptat.

— Svidrigailov? Ce aiureală! Nu se poate! spuse în cele din urmă cu voce tare, nedumerit.

Musafirul nu se arătă deloc mirat de exclamaţia lui.

— Am venit la dumneavoastră din două motive: în primul rând, am vrut să vă cunosc personal, fiindcă am auzit despre dumneavoastră numai lucruri interesante şi lăudabile; iar în al doilea rând, sper că nu veţi refuza să mă ajutaţi într-o chestiune care este în interesul personal al surorii dumneavoastră, Avdotia Romanovna. Singur, fără nici o recomandare, probabil că nu m-ar primi nici până în curtea casei, având în vedere părerea pe care şi-a făcut-o despre mine, dar cu ajutorul dumneavoastră, socotesc că...

— Socotiţi prost, i-o reteză Raskolnikov.

— Dumnealor au sosit abia ieri, dacă îmi permiteţi să întreb?

Raskolnikov nu răspunse.

— Ieri, ştiu