sigur. Eu însumi am venit abia alaltăieri. Ei bine, uitaţi ce am să vă spun, Rodion Romanovici; să mă justific, consider că nu ar avea nici un rost, dar îngăduiţi-mi totuşi să întreb: de fapt, ce-i atât de criminal din partea mea în toate astea, dacă ar fi să judecăm sănătos şi fără prejudecăţi?

Raskolnikov continua să-l cerceteze în tăcere.

— Că m-am ţinut de capul unei fete fără apărare la mine acasă şi că „am jignit-o cu propunerile mele mârşave“ – asta e? (O iau singur înainte!) Dar gândiţi-vă numai că sunt şi eu om şi nihil humanum1... într-un cuvânt, că pot şi eu să fiu fermecat şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, desigur, nu se întâmplă când vrem noi), iar atunci se explică totul în modul cel mai firesc. Întrebarea e: sunt un monstru sau sunt chiar eu o victimă? Şi dacă aş fi o victimă? Căci, atunci când i-am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America sau în Elveţia, poate că nutream cele mai respectuoase sentimente, ba mă mai gândeam şi la fericirea amândurora! Raţiunea e sclava pasiunii; poate că mi-am făcut mai mult rău mie, să-mi fie cu iertare...

— Nu despre asta e vorba, îl întrerupse scârbit Raskolnikov, indiferent că aveţi sau nu dreptate, sunteţi pur şi simplu respingător. Nu vreau să am nimic de-a face cu dumneavoastră. Ieşiţi afară. Valea!

Svidrigailov izbucni în râs.

— Ei... dar nu vă lăsaţi deloc derutat! zise râzând din toată inima. Mă gândisem să umblu cu şiretlicuri, dar văd că nu ţin, aţi pus imediat punctul pe i!

— Păi şi-acum tot cu şiretlicuri umblaţi.

— Chiar aşa? Chiar aşa? repetă Svidrigailov prăpădindu-se de râs. Dar asta e ceea ce franţujii numesc bonne guerre2, e un şiretlic îngăduit!... Totuşi m-aţi întrerupt; oricum ar sta lucrurile, afirm încă o dată: n-ar fi existat nici un fel de neplăceri dacă n-ar fi fost întâmplarea din grădină. Marfa Petrovna...

— Pe Marfa Petrovna se spune că tot dumneavoastră aţi omorât-o, îl întrerupse cu grosolănie Raskolnikov.

— Aţi auzit şi despre asta? De fapt, cum să nu auziţi? Ei bine, cât priveşte întrebarea dumneavoastră, nu ştiu, zău, cum să vă răspund, deşi propria mea conştiinţă e cât se poate de liniştită dinspre partea asta. Adică, să nu vă gândiţi că mă tem de ceva; totul s-a făcut după toate regulile şi s-a stabilit cu precizie: ancheta medicală a descoperit că a fost o apoplexie pricinuită de faptul că s-a scăldat după o masă copioasă, la care a şi băut aproape o sticlă de vin, dar nici nu putea să descopere altceva... Nu, dar să vedeţi la ce m-am gândit la un moment dat, mai ales pe drum, stând în tren: oare nu am contribuit moralmente la această... nenorocire, nu am enervat-o sau ceva de felul ăsta? Dar am ajuns la concluzia că nici asta n-a putut să fie.

Raskolnikov începu să râdă.

— Pentru ce vă frământaţi atâta!

— De ce râdeţi? Gândiţi-vă numai: n-am făcut decât s-o lovesc de două ori cu cravaşa, nici n-au rămas urme... Nu mă socotiţi, vă rog, un cinic: ştiu foarte bine cât e de mârşav din partea mea şi tot restul, dar la fel de bine ştiu că Marfa Petrovna chiar s-a bucurat de această, cum să spun, pasiune a mea. Istoria cu surioara dumneavoastră se epuizase de mult şi Marfa Petrovna era nevoită de trei zile să stea acasă, neavând ce să mai povestească prin oraş, fiindcă de-acum se săturaseră toţi de scrisoarea aceea (despre lectura scrisorii aţi auzit?). Şi poftim, îi pică dintr-odată, ca o mană cerească, cele două lovituri de cravaşă! Cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să poruncească să se înhame caii la trăsură!... Ca să nu mai spun că, în ciuda indignării afişate, femeilor li se întâmplă să încerce o foarte, foarte mare plăcere când sunt ofensate. Tuturor li se întâmplă; oamenilor, în general, le place chiar foarte mult să fie jigniţi, aţi remarcat? Dar femeilor, în mod deosebit. Chiar se poate spune că nici nu le trebuie mai mult.

Pentru un moment, Raskolnikov se gândi să se ridice şi să plece, punând astfel capăt întrevederii. Dar curiozitatea şi chiar un soi de calcul îl ţinură pe loc.

— Vă plac bătăile? întrebă distrat.

— Nu, nu foarte, răspunse calm Svidrigailov. Marfa Petrovna şi cu mine nu ne-am bătut aproape niciodată. Am trăit în bună pace şi ea a fost întotdeauna mulţumită de mine. Cravaşa am folosit-o, în toţi cei şapte ani ai vieţii noastre, doar de două ori (dacă nu mai punem la socoteală o a treia ocazie, de altfel, foarte ambiguă): prima oară a fost la două luni după ce ne-am căsătorit, chiar după venirea la ţară, iar a doua şi ultima a fost cea de-acum. Chiar mă credeaţi o bestie, un stăpân de iobagi înapoiat? He-he... Dar apropo, vă mai amintiţi, Rodion Romanovici, că acum câţiva ani, în vremurile acelea binecuvântate când puteai să-ţi exprimi liber părerile, un nobil – am uitat cum îl chema – a fost făcut de ocară în faţa tuturor şi prin toată literatura, fiindcă a biciuit o nemţoaică în tren, vă aduceţi aminte? A fost, pare-mi-se, chiar în anul când s-a petrecut şi fapta neruşinată din Veacul (ei, Nopţile egiptene, lectura publică, nu vă amintiţi? Ochii negri! O, unde sunteţi oare, vremuri aurite ale tinereţii noastre!). Ei bine, iată părerea mea: nu împărtăşesc deloc atitudinea domnului care a biciuit-o pe nemţoaică, fiindcă într-adevăr... n-ai ce împărtăşi! Totuşi nu pot să nu afirm că dai câteodată peste nişte „nemţoaice“