care cer aşa nişte palme, încât nu cred să existe vreun progresist care să nu procedeze în consecinţă. Însă nimeni n-a tratat atunci subiectul din acest punct de vedere, deşi este un punct de vedere cu adevărat uman, zău aşa!

Spunând asta, Svidrigailov izbucni iar în râs. Lui Raskolnikov îi era clar că avea în faţă un om care luase o hotărâre fermă şi care ştia ce face.

— Se vede treaba că n-aţi mai vorbit cu nimeni de câteva zile, nu-i aşa? întrebă el.

— Cam aşa. Pesemne, vă miraţi că sunt un om atât de îngăduitor.

— Nu, mă mir că sunteţi un om din cale-afară de îngăduitor.

— Fiindcă nu m-am simţit ofensat de grosolănia întrebărilor dumneavoastră? De asta? Păi... de ce m-aş fi simţit? Cum aţi întrebat, aşa am răspuns, adăugă cu o naivitate uimitoare. Fiindcă, sincer vorbind, nu prea dau importanţă la nimic, continuă oarecum dus pe gânduri. Iar acum nu mă preocupă chiar deloc asemenea lucruri... De altfel, sunteţi cât se poate de îndreptăţit să credeţi că mă dau bine pe lângă dumneavoastră fiindcă urmăresc ceva, mai cu seamă că am şi o treabă cu surioara dumneavoastră, v-am mărturisit chiar eu. Dar vă spun sincer: mă omoară urâtul! Mai ales de trei zile încoace, nici nu mai spun, chiar m-am bucurat să vă întâlnesc... Nu vă supăraţi, Rodion Romanovici, dar şi dumneavoastră îmi păreţi foarte ciudat, nu ştiu de ce. Luaţi-o cum vreţi, dar e ceva cu dumneavoastră, vreau să spun, nu în clipa asta, ci în general... Bun, gata, nu vă încruntaţi! Nu sunt chiar aşa un monstru cum credeţi!

Raskolnikov îl privea posomorât.

— Poate că nici nu sunteţi un urs, zise el. Chiar am impresia că sunteţi un om din lumea bună sau, cel puţin, ştiţi să vă purtaţi cum trebuie când este cazul.

— Nu prea mă interesează părerea nimănui, răspunse Svidrigailov sec, chiar cu o notă de trufie parcă, atunci de ce să nu fiu vulgar, când vulgaritatea e un veşmânt atât de comod în climatul nostru... mai ales dacă ai şi o aplecare naturală spre aşa ceva, adăugă el începând iar să râdă.

— Dar am auzit că aveţi mulţi cunoscuţi pe-aici. Sunteţi, cum se spune, „un om cu relaţii“. Atunci pentru ce altceva aţi veni la mine, dacă nu cu vreun scop?

— E adevărat ce-aţi spus, am mulţi cunoscuţi, încuviinţă Svidrigailov fără să răspundă la întrebarea principală, i-am şi întâlnit; de trei zile tot umblu fără nici un rost; îi recunosc şi se pare că mă recunosc şi ei. Sunt destul de bine îmbrăcat şi nu sunt deloc un om sărac; ne-a ocolit şi reforma ţărănească; averea mea e formată mai mult din păduri şi lunci, aşa că îmi aduce în continuare venituri; dar... nu mă apropii de ei; şi înainte mă săturasem: umblu de trei zile şi n-am în faţa cui să-mi deschid sufletul... Apoi mai e şi oraşul ăsta! Spuneţi-mi şi mie, vă rog, cum de-a putut lua naştere la noi! Un oraş de birocraţi şi de toate soiurile posibile de seminarişti! Ce-i drept, acum opt ani, când hălăduiam pe-aici, nu băgam de seamă prea multe... Acum doar în anatomie îmi mai pun nădejdea, pe cuvântul meu!

— Ce anatomie?

— Cât priveşte cluburile astea, restaurantele Dussot, petrecerile voastre, chiar şi progresul, las’ să meargă toate înainte fără mine, continuă el ocolind din nou întrebarea. Dar şi să fii trişor, asta-i plăcere?

— Aţi fost trişor?

— Păi, altfel cum? Eram o gaşcă întreagă, oameni tot unul şi unul, acum opt ani, ne omoram timpul împreună. Toţi erau oameni manieraţi, aveam printre noi chiar poeţi şi capitalişti. Dar în general, la noi, în societatea rusă, manierele cele mai alese le au coţcarii, n-aţi remarcat? Trăind la ţară, eu m-am delăsat. Dar m-a băgat la zdup pentru datorii un grecotei din Nejinsk. Atunci a apărut Marfa Petrovna, s-a târguit şi m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginţi. (Eu datoram în total şaptezeci de mii.) Ne-am luat cu cununie şi m-a şi dus la ea la ţară, ca pe o comoară. Era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. M-a iubit foarte mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi luaţi aminte, a păstrat toată viaţa, ca pe un document împotriva mea, poliţa de treizeci de mii răscumpărată pe un alt nume, ca să mă aibă la mână şi să nu-mi treacă prin minte să mă răzvrătesc pentru ceva, că intram iar la zdup! Ar fi făcut-o! Că la o femeie nu se bat deloc cap în cap toate astea.

— Dacă nu era poliţa, aţi fi luat-o din loc?

— Nu ştiu ce să spun. Poliţa aproape că nici nu mă stânjenea. Nu-mi doream să mă duc nicăieri, iar Marfa Petrovna, văzând că mă plictiseam, m-a poftit chiar ea de două ori în străinătate! Dar ce-mi trebuia? Mai fusesem şi înainte în străinătate şi întotdeauna mi se făcea scârbă. Nu că aş fi vrut, dar, uite, vezi un răsărit de soare, golful Neapole, marea şi parcă te cuprinde tristeţea. E şi mai dezgustător când chiar tânjeşti după ceva! Nu, acasă e mai bine: aici, cel puţin, dai vina pe alţii pentru toate, iar ţie îţi găseşti justificări. Acum aş pleca, poate, într-o expediţie la Polul Nord, fiindcă j’ai le vin mauvais3, de băut mi-e silă, iar în afară de vin nu văd ce-mi mai rămâne. Am încercat. Ia spuneţi, e adevărat ce se zice, că Berg o să zboare duminică în parcul Iusupov cu un balon imens şi că-i invită, contra unei anumite sume, pe cei care doresc să-l însoţească?