— Eu? Nu... zic şi eu aşa..., murmură Svidrigailov ca şi cum l-ar fi bătut într-adevăr gândul.

„Oare chiar ar face-o?“, se întrebă Raskolnikov.

— Nu, poliţa nu mă stânjenea, continuă Svidrigailov gânditor, oricum nu ieşeam din sat. Şi în curând se face chiar anul de când Marfa Petrovna mi-a şi înapoiat-o de ziua mea, ba mi-a mai dăruit şi o sumă substanţială pe deasupra. Ea avea avere. „Vezi ce încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici“, aşa s-a exprimat, zău. Nu credeţi că s-a exprimat aşa? Să ştiţi că ajunsesem un gospodar destul de bun la ţară, eram cunoscut chiar şi prin împrejurimi. Îmi comandasem o grămadă de cărţi. Marfa Petrovna a fost de acord la început, dar pe urmă se tot temea să nu mă zăpăcească învăţătura.

— Se pare că-i duceţi dorul Marfei Petrovna, nu-i aşa?

— Eu? Se prea poate. Dar apropo, credeţi în stafii?

— În ce fel de stafii?

— Stafii ca toate stafiile, ce fel!

— Dar dumneavoastră credeţi?

— Mă rog, şi da, şi nu, pour vous plaire4... Adică, nu că n-aş...

— Dar apar?

Svidrigailov se uită cumva ciudat la el.

— Marfa Petrovna binevoieşte să-mi facă vizite, spuse el şi un zâmbet straniu îi strâmbă gura.

— Cum vine asta, binevoieşte să vă facă vizite?

— Păi a venit deja de trei ori. Prima dată am văzut-o chiar în ziua înmormântării, trecuse o oră de când mă întorsesem de la cimitir. Asta a fost în ajunul plecării mele încoace. A doua oară a fost alaltăieri, pe drum, chiar în zori, în staţia Malaia Vişera. Iar a treia oară, acum două ore, în camera unde stau, eram singur.

— Aievea?

— Aievea. De toate cele trei ori. Vine, îmi vorbeşte vreun minut şi pleacă pe uşă, întotdeauna pe uşă. Parcă se şi aude.

— De ce m-oi fi gândit eu că în mod sigur vi se întâmplă astfel de lucruri! spuse deodată Raskolnikov şi în aceeaşi clipă se miră singur că zisese asta, era foarte tulburat.

— Ia te uită, aşa v-aţi gândit? întrebă uimit Svidrigailov. Chiar aşa? Ei, n-am spus eu că noi doi avem ceva în comun?

— N-aţi spus niciodată aşa ceva! răspunse Raskolnikov tăios, înfierbântându-se.

— N-am spus?

— Nu!

— Mi s-a părut că am spus. Adineauri, când am intrat şi am văzut că staţi cu ochii închişi şi că vă prefaceţi, mi-am zis imediat: „E chiar el!“.

— Cum adică, „E chiar el“? La ce vă referiţi? strigă Raskolnikov.

— La ce? Zău dacă ştiu la ce..., mormăi Svidrigailov părând sincer derutat.

Vreun minut tăcură, privindu-se drept în ochi.

— Astea-s prostii! se oţărî la el Raskolnikov. Şi ce vă spune când vine?

— Ea? Tot felul de fleacuri, dacă vă puteţi închipui, de te-apucă şi mirarea, pe mine chiar mă supără. Prima dată o văd că intră (eram, ştiţi, obosit: slujba de înmormântare, cu veşnica pomenire, pe urmă litaniile, praznicul, în fine, stăteam singur în cabinet, fumând un trabuc şi cugetând), intră pe uşă: „Arkadi Ivanovici, zice, astăzi te-ai luat cu treaba şi ai uitat să întorci ceasul din sufragerie“. Într-adevăr, ceasul ăsta, de şapte ani, îl întorc în fiecare săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea întotdeauna aminte. A doua zi plec încoace. Intru în zori în staţie – peste noapte doar aţipisem, eram năuc, cu ochii cârpiţi de somn – şi-mi iau o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna se aşază deodată lângă mine, cu un pachet de cărţi în mână: „Să-ţi ghicesc de drum, Arkadi Ivanovici?“. Dădea formidabil în cărţi. Ei, n-o să-mi iert niciodată că n-am vrut! M-am speriat şi am fugit, dar a sunat, ce-i drept, şi clopoţelul. Astăzi, după masa infectă de la birt, simţindu-mi stomacul greu, şedeam şi fumam, când Marfa Petrovna intră iar, gătită din cap până-n picioare, într-o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă cât toate zilele: „Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Cum îţi place rochia mea? Aniska nu coase aşa“. (Aniska e mare maestră la noi în sat, o fostă iobagă care a învăţat meserie la Moscova, frumuşică fetiţa.) Stă ce stă, pe urmă începe să se foiască prin faţa mea. Cercetez rochia, apoi mă uit bine la faţa ei: „Ce plăcere şi pe dumneata, Marfa Petrovna, zic, să te deranjezi să vii la mine pentru nimicuri din astea“. „Ah, Doamne, acum nici să te zgândăr un pic nu mai pot, tătuţule?“ Şi eu, ca s-o necăjesc: „Marfa Petrovna, vreau să mă însor“. „Nu-i de mirare din partea dumitale, Arkadi Ivanovici, dar nici mare cinste nu-ţi face că numai ce ţi-ai îngropat nevasta şi ai şi plecat să te însori. Şi barem dacă ai alege una ca lumea, dar te cunosc eu, cum e sacul şi peticul, taman bine să fiţi de râsul oamenilor cumsecade.“ Apoi a plecat şi trena parcă îi foşnea. Ce absurd, nu?

— Nu cumva aveţi obiceiul să minţiţi? întrebă Raskolnikov.

— Mint rar, răspunse Svidrigailov gânditor, ca şi cum nici n-ar fi băgat de seamă grosolănia întrebării.

— Dar înainte de asta nu vi s-au mai arătat niciodată stafii?

— N-nu, o singură dată-n viaţă, acum şase ani. Aveam o slugă, Filka. Abia îl îngropaseră şi eu am uitat şi-am strigat: „Filka, pipa!“. A intrat