şi direct la vitrina unde stau pipele mele s-a dus. „Se răzbună pe mine“, m-am gândit, fiindcă ne ciondăniserăm rău chiar înainte să moară. „Cum îndrăzneşti, zic, să intri rupt în coate la mine – afară, netrebnicule!“ S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit. Nu i-am spus atunci Marfei Petrovna. Am vrut să-i fac un parastas, dar mi-a fost ruşine.

— Duceţi-vă la un doctor.

— Ştiu şi eu că sunt bolnav, dar zău dacă ştiu de ce anume; după părerea mea, sunt cu siguranţă de cinci ori mai sănătos decât dumneavoastră. Însă nu v-am întrebat dacă credeţi ori nu că putem vedea stafii. V-am întrebat dacă credeţi că există stafii.

— Nu, nu cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov, chiar cumva furios.

— Păi, nu aşa se spune de obicei? mormăi Svidrigailov, parcă pentru sine, uitându-se într-o parte şi aplecând puţin capul. Ţi se spune: „Eşti bolnav, ce ţi se pare că vezi e doar delir, atât şi nimic mai mult“. Dar aici nu există o logică strictă. Sunt de acord că doar bolnavii au vedenii, dar asta nu dovedeşte decât că stafiile nu le apar decât bolnavilor, nu că ele nu există.

— Bineînţeles că nu există! insistă iritat Raskolnikov.

— Nu? Aşa credeţi? urmă Svidrigailov privindu-l lung. Bun, dar dacă am judeca aşa (daţi-mi şi dumneavoastră o mână de ajutor!): „Stafiile sunt, ca să spunem aşa, petice şi frânturi din alte lumi, elemente ale lor. Omul sănătos nu are, se-nţelege, de ce să le vadă, pentru că este mai material, mai pământesc, şi trebuie aşadar să trăiască o singură viaţă pământească, ăsta-i cercul complet. Ei, dar cum se îmbolnăveşte, rânduiala pământească normală din organism se strică şi imediat începe să se facă simţită posibilitatea unei alte lumi, iar cu cât e mai bolnav, cu atât vine mai mult în contact cu lumea cealaltă, astfel că, atunci când omul moare de-a binelea, trece direct în lumea aceea“. M-am gândit de mult la asta. Dacă credeţi în viaţa viitoare, puteţi crede şi în raţionamentul ăsta.

— Nu cred în viaţa viitoare, zise Raskolnikov.

Svidrigailov rămase pe gânduri.

— Dar dacă dincolo or fi numai păianjeni sau altceva de soiul ăsta, zise deodată.

„E nebun“, se gândi Raskolnikov.

— Pentru noi, veşnicia e ca o idee pe care nu poţi s-o înţelegi, ceva imens, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat ceva imens? Ia închipuiţi-vă că în loc de toate astea o să fie doar o chiţimie, ceva ca o baie de ţară plină de funingine, şi că prin toate colţurile atârnă pânze pe păianjen, poftim, asta-i veşnicia. Ştiţi, cam aşa ceva mi se năzare câteodată.

— Pesemne că vă închipuiţi asta ca pe tot ce poate fi mai mângâietor şi mai drept! strigă Raskolnikov cu un sentiment morbid.

— Mai drept? Păi, de unde să ştim, poate chiar este drept, ştiţi, dacă ar fi fost după mine, eu înadins aşa aş fi făcut-o! răspunse Svidrigailov zâmbind vag.

Pe Raskolnikov îl trecu deodată un fior îngheţat la auzul acestui răspuns fără noimă. Svidrigailov înălţă capul, se uită ţintă la el şi deodată izbucni în râs.

— Gândiţi-vă numai, strigă el, acum o jumătate de ceas, până să ne vedem, ne socoteam duşmani: între noi rămăsese o chestiune nerezolvată; iar acum am lăsat totul baltă ca să ne punem pe filozofat! Păi, n-am zis eu bine că suntem făcuţi din acelaşi aluat?

— Fiţi bun, zise enervat Raskolnikov, îngăduiţi-mi a vă ruga să vă explicaţi cât mai degrabă şi să-mi spuneţi cu ce am meritat onoarea vizitei dumneavoastră... şi... şi... mă grăbesc, nu am timp, vreau să ies...

— Foarte bine, foarte bine. Surioara dumneavoastră, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin, Piotr Petrovici?

— Nu s-ar putea să faceţi în aşa fel încât să ocoliţi orice întrebare despre sora mea şi să nu-i pomeniţi numele? Chiar nu pricep cum de îndrăzniţi să-i rostiţi numele în faţa mea, dacă sunteţi într-adevăr Svidrigailov?

— Păi, despre dânsa am şi venit să vorbim, cum să n-o pomenesc?

— Bine, vorbiţi atunci, dar mai repede!

— Sunt convins că despre acest domn Lujin, care mi-e rudă prin nevastă-mea, v-aţi făcut deja o părere, dacă l-aţi văzut măcar o jumătate de ceas ori dacă v-a vorbit despre el vreo persoană de încredere şi vi l-a descris cu exactitate. Nu e o pereche pentru Avdotia Romanovna. După mine, Avdotia Romanovna nu face decât să se sacrifice din mărinimie şi cu mare nechibzuinţă pentru... pentru familie. Mie, după toate câte le-am auzit despre dumneavoastră, mi s-a părut că aţi fi foarte mulţumit dacă s-ar putea renunţa la această căsătorie fără lezarea intereselor. Dar acum, după ce v-am cunoscut personal, nu mai am nici o îndoială.

— Asta-i o mare naivitate din partea dumneavoastră, pardon, am vrut să zic o neobrăzare, răspunse Raskolnikov.

— Cu alte cuvinte, vreţi să spuneţi că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. N-aveţi nici o grijă, Rodion Romanovici, dacă mi l-aş băga în folosul meu, nu m-aş apuca să vorbesc atât de deschis, doar nu sunt chiar atât de nerod. Legat de asta, am să vă dezvălui o ciudăţenie de ordin psihologic: adineauri, justificându-mi dragostea pentru Avdotia Romanovna, am spus că eu însumi sunt o victimă. Ei, aflaţi că acum nu simt nici un fel de dragoste, nici una, mi se pare straniu şi mie, fiindcă simţeam într-adevăr ceva...

— Din cauza trândăviei şi a desfrâului, i-o reteză Raskolnikov.

—