Într-adevăr, sunt un om desfrânat şi trândav. De altminteri, surioara dumneavoastră are atâtea calităţi, că n-aş fi putut să nu rămân impresionat. Dar n-a fost decât un foc de paie, după cum îmi dau seama şi eu acum.

— V-aţi dat seama de mult?

— Am început să observ mai dinainte, dar m-am convins pe deplin alaltăieri, aproape chiar în clipa când am ajuns la Petersburg. La Moscova încă îmi mai închipuiam că vin să cer mâna Avdotiei Romanovna şi să mă declar rivalul domnului Lujin.

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, sunteţi bun să o scurtaţi şi să treceţi direct la scopul vizitei dumneavoastră? Mă grăbesc, trebuie să ies...

— Cu cea mai mare plăcere. După ce am sosit aici şi m-am hotărât să întreprind un... voiaj, am ţinut să reglez mai întâi câteva chestiuni. Mi-am lăsat copiii la o mătuşă; sunt bogaţi, nu au nevoie de mine. Şi ce tată sunt eu? N-am decât ce mi-a dăruit Marfa Petrovna acum un an. Pentru mine e de-ajuns. Iertaţi-mă, acum trec la subiect. Înaintea voiajului, care poate se va înfăptui, vreau să-mi închei socotelile şi cu domnul Lujin. Nu că nu l-aş putea suferi, dar tocmai din pricina lui m-am certat ultima oară cu Marfa Petrovna, când am aflat că dânsa a pus la cale această căsătorie. Acum doresc să obţin, cu ajutorul şi poate chiar în prezenţa dumneavoastră, o întrevedere cu Avdotia Romanovna, ca să-i explic, în primul rând, că din partea domnului Lujin nu numai că nu va avea nici cel mai mic folos, dar va ieşi, cât se poate de sigur şi de clar, chiar în pagubă. Pe urmă, după ce îi voi cere iertare pentru toate neplăcerile pricinuite, aş vrea să o rog a-mi îngădui să îi ofer zece mii de ruble, pentru a o putea rupe mai uşor cu domnul Lujin, fiindcă sunt încredinţat că n-ar respinge această ruptură dacă i s-ar ivi vreo posibilitate.

— Sunteţi nebun de-a binelea, chiar de-a binelea! strigă Raskolnikov, mai degrabă mirat decât supărat. Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva!

— Ştiam eu c-o să începeţi să ţipaţi, dar în primul rând trebuie să vă spun că, deşi nu sunt bogat, aceste zece mii de ruble îmi prisosesc, adică nu am absolut nici o nevoie de ele. Dacă Avdotia Romanovna nu va vrea să le primească, e posibil să nu le folosesc deloc bine. În al doilea rând, sunt cu conştiinţa pe deplin împăcată, îi ofer fără nici un interes. Mă credeţi sau nu, vă veţi convinge după aceea şi dumneavoastră, şi Avdotia Romanovna. Singurul motiv este că i-am pricinuit într-adevăr necazuri şi neplăceri mult stimatei dumneavoastră surioare şi, fiindcă simt cea mai sinceră căinţă, doresc din inimă – nu să mă răscumpăr, nu să plătesc pentru acele neplăceri, ci pur şi simplu să fac pentru dânsa ceva care să-i fie de folos, având în vedere că nu mă bucur de privilegiul de-a face numai rău. Dacă aş fi avut în minte fie şi cel mai mic calcul, nu i-aş fi oferit doar zece mii, de vreme ce nu mai departe decât acum cinci săptămâni i-am oferit mai mult. În afară de asta, este posibil ca foarte, foarte curând să iau în căsătorie o fată, ceea ce înlătură orice bănuială că aş avea vreun gând ascuns în privinţa Avdotiei Romanovna. Ca să închei, am să vă spun că Avdotia Romanovna va primi banii ăştia şi dacă se mărită cu domnul Lujin, numai că pe altă cale... Iar dumneavoastră, Rodion Romanovici, nu vă supăraţi, chibzuiţi cu calm şi la rece.

Svidrigailov era el însuşi extrem de calm în timp ce vorbea.

— Vă rog să isprăviţi, spuse Raskolnikov. În orice caz, propunerea dumneavoastră este de o îndrăzneală de neiertat.

— Da’ de unde! Atunci înseamnă că pe lumea asta omul nu numai că nu poate să-i facă decât rău aproapelui său, însă nici nu are dreptul să facă vreo fărâmă de bine de dragul unor formalisme găunoase. E absurd. Dar dacă, să zicem, aş muri şi i-aş lăsa această sumă surioarei dumneavoastră prin testament, oare ar refuza-o şi atunci?

— Se prea poate.

— Bun, vasăzică e nu. Păi, dacă spuneţi nu, aşa să fie. Însă zece mii de ruble sunt o sumă frumuşică la nevoie. Oricum, vă rog să-i transmiteţi Avdotiei Romanovna ce am discutat.

— Nu, n-o să-i transmit.

— În acest caz, Rodion Romanovici, voi fi nevoit să caut s-o văd personal şi s-ar putea ca asta să îi tulbure liniştea.

— Şi dacă-i transmit, n-o să mai căutaţi s-o vedeţi personal?

— Nu ştiu, zău, ce să vă spun. Aş dori foarte mult să o mai văd o dată.

— Nu vă faceţi speranţe.

— Păcat. De altfel, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, poate că între noi s-ar lega o prietenie strânsă.

— Chiar credeţi aşa ceva?

— Şi de ce nu? spuse cu un zâmbet Svidrigailov, ridicându-se şi luându-şi pălăria. Doar n-am avut câtuşi de puţin dorinţa să vă creez neplăceri şi, venind încoace, nici n-am contat pe mare lucru, cu toate că fizionomia dumneavoastră m-a frapat încă de dimineaţă...

— Dar unde m-aţi văzut dimineaţă? întrebă neliniştit Raskolnikov.

— V-am zărit întâmplător... Mi se pare întruna că aveţi ceva asemănător cu mine... Dar nu vă îngrijoraţi, nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. Am ştiut să mă împac şi cu trişorii, şi cu prinţul Svirbei, rudă pe departe cu mine şi mare dregător, nu l-am plictisit, şi să scriu în albumul doamnei Prilukova despre Madona lui Rafael, şi să trăiesc şapte ani