— Nu încui? întrebă Razumihin coborând în urma lor pe scară.

— Niciodată... De altfel, s-au făcut deja doi ani de când tot vreau să cumpăr un lacăt, adăugă nepăsător. Nu sunt fericiţi cei care nu au ce încuia? zise râzând către Sonia.

Se opriră jos, în gang.

— O luaţi la dreapta, Sofia Semionovna, nu-i aşa? Apropo, cum aţi dat de mine? întrebă cu aerul că ar fi vrut să-i spună altceva.

Încerca întruna să se uite în ochii ei liniştiţi şi luminoşi, dar parcă nu reuşea...

— Păi, i-aţi spui adresa Polecikăi ieri.

— Polea? A, da Polecika! E... surioara dumneavoastră? Deci i-am dat ei adresa?

— Aţi uitat?

— Nu... mi-aduc aminte...

— Eu am auzit de dumneavoastră chiar de la răposat, încă din ziua când... Numai că atunci nu vă ştiam numele, şi nici el nu vi-l ştia... Iar acum am venit... şi fiindcă am aflat ieri numele dumneavoastră... azi am întrebat aici: „Unde stă domnul Raskolnikov?“... N-am ştiut că şi dumneavoastră staţi în gazdă... Rămâneţi cu bine... O să-i spun Katerinei Ivanovna...

Era grozav de bucuroasă că plecase în sfârşit; mergea împiedicându-se, grăbindu-se să piară cât mai repede din vederea lor, să străbată cât mai repede cei douăzeci de paşi până să cotească la dreapta şi să rămână în sfârşit singură, iar apoi, mergând repede, fără să se uite la nimeni, fără să observe nimic, să se gândească, să-şi amintească, să retrăiască fiecare cuvânt rostit, fiecare clipă. Niciodată, niciodată nu mai simţise ceva asemănător. O întreagă lume nouă răsărise, în chip neaşteptat şi nedesluşit, în sufletul ei. Îşi aminti deodată că Raskolnikov voia să treacă astăzi pe la ea, poate chiar acum, dimineaţă!

— Numai de n-ar fi azi... Dă, Doamne, să nu vină azi! murmură cu inima oprită în loc, rugându-se parcă de cineva, ca un copil speriat. Doamne! La mine... în odaia aceea... o să vadă... O, Doamne!

Fără îndoială, în momentul acela nu avea cum să observe că un domn necunoscut o urmărea stăruitor, ţinându-se după ea. O urmărise chiar de la ieşirea din gang. În clipa când Razumihin, Raskolnikov şi ea se opriseră să mai schimbe două vorbe pe trotuar, domnul acesta, trecând pe lângă ei, păruse să tresară prinzând din întâmplare cuvintele Soniei: „am întrebat aici: «Unde stă domnul Raskolnikov? »“. Îi privise fugar, dar atent, pe toţi trei, mai ales pe Raskolnikov, căruia i se adresase Sonia, pe urmă se uitase la casă şi o reţinuse. Făcu toate astea într-o clipă, fără să se oprească şi străduindu-se să nu atragă atenţia, apoi plecă mai departe, încetinind pasul şi parcă aşteptând ceva. Pe Sonia o aştepta; văzuse că îşi luaseră rămas-bun şi că Sonia se îndrepta spre casă.

„Unde-o fi stând? Figura asta am mai văzut-o undeva, se gândi aducându-şi aminte de chipul Soniei. Aflu eu.“

La colţul străzii, traversă, se întoarse şi văzu că o lăsase deja în urmă pe Sonia, care ţinea acelaşi drum, fără să observe nimic. Când ajunse la colţ, coti la rândul ei pe aceeaşi stradă. Se luă după ea fără să o scape din ochi, continuând să meargă pe celălalt trotuar; după vreo cincizeci de paşi traversă din nou pe partea pe care se afla Sonia, o ajunse din urmă şi se ţinu mai departe după ea, cam la cinci paşi distanţă.

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, trupeş, cu nişte umeri laţi şi puternici, care îl făceau să pară puţin adus de spate. Era îmbrăcat elegant şi lejer, având o alură impunătoare, de boier. Ţinea în mână un baston frumos, cu care lovea trotuarul la fiecare pas, iar mănuşile îi erau ca scoase din cutie. Figura lată, cu pomeţii ieşiţi, era destul de plăcută, iar după tenul proaspăt nu părea să fie un petersburghez. Părul, foarte des încă, era blond deschis, poate uşor încărunţit, iar barba mare, stufoasă, lăsată ca o lopată, era şi mai blondă decât părul. Ochii albaştri aveau o privire rece, fixă şi serioasă; buzele îi erau roşii. Era, în general, un bărbat care se ţinea bine, părând mult mai tânăr decât anii pe care îi avea.

Când Sonia ieşi pe chei, nu mai erau decât ei doi pe trotuar. Privind-o întruna, domnul observase că era îngândurată şi distrată. De îndată ce ajunse la casa unde locuia, Sonia intră în gang, iar el se ţinu după ea, parcă uşor mirat. În curte o luă la dreapta, spre capătul de unde începea scara ce ducea la locuinţa ei. „Hm“, mormăi boierul necunoscut urcând treptele în urma ei. Abia atunci îl observă şi Sonia. Ea coti pe culoarul de la etajul trei şi sună la apartamentul 9, pe uşa căruia era scris cu cretă „Kapernaumov, croitor“. „Hm“, făcu iar necunoscutul, mirat de ciudata coincidenţă, sunând alături, la numărul 8. Cele două uşi se aflau la vreo şase paşi una de alta.

— Locuiţi la Kapernaumov! spuse el privind-o pe Sonia şi râzând. Chiar ieri mi-a reparat o vestă. Eu stau chiar alături, la madam Resslich, Gertruda Karlovna. Cum s-a nimerit!

Sonia se uită atent la el.

— Suntem vecini, continuă el cu un aer foarte vesel. Mă aflu numai de trei zile în oraş. Ei, deocamdată, la revedere.

Sonia nu răspunse; cum i se deschise uşa, se strecură în camera ei. Se simţea, cine ştie de ce, ruşinată şi intimidată...

Mergând spre Porfiri,