stradă, uite, acum sunt şi eu bucuroasă că am plecat, parcă mă simt mai uşurată. Vai, mă gândeam eu ieri, în tren, că o să am un motiv de bucurie ca ăsta?

— Îţi repet, mamă, e încă foarte bolnav. Dumneata n-ai văzut? Poate că tot făcându-şi griji pentru noi s-a îmbolnăvit. Trebuie să fim înţelegătoare, iar atunci se pot ierta multe, foarte multe.

— Ei bine, tu numai înţelegătoare n-ai fost! îi tăie vorba, înfierbântată şi geloasă, Pulheria Alexandrovna. Ştii, Dunia, mă uitam la voi doi, eşti leită el, nu atât la faţă, cât la suflet: amândoi sunteţi melancolici, amândoi încăpăţânaţi şi iuţi din fire, amândoi orgolioşi şi mărinimoşi... Că doar nu e un egoist, Dunecika, nu-i aşa? Dar când mă gândesc ce-o să fie diseară la noi, mi se face inima cât un purice!

— Nu te îngrijora, mamă, o să fie ce trebuie să fie!

— Dunecika, gândeşte-te numai în ce situaţie suntem noi acum! Dacă Piotr Petrovici renunţă? zise deodată, fără să-şi dea seama, biata Pulheria Alexandrovna.

— Atunci, oricum n-ar mai merita nimic! răspunse tăios şi dispreţuitor Dunecika.

— Am făcut bine că am plecat acum, se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna, întrerupând-o. Era zorit fiindcă avea o treabă. Lasă-l să se ducă, mai ia aer... te sufoci la el... dar unde să iei aer aici? Aici şi pe străzi e ca-ntr-o odaie fără nici un ochi de geam. Doamne, ce oraş! Stai, fereşte-te, că dau peste tine, cară ceva! Pianul ăsta mai lipsea, zău aşa... cum se-mping... Şi de fata asta mă tem foarte tare...

— Ce fată, mamă?

— Păi, această Sofia Semionovna, care a fost adineauri...

— Dar de ce?

— Am un presentiment, Dunia. Mă crezi ori nu, cum a intrat, chiar în clipa aceea, m-am şi gândit că ea e pricina tuturor nenorocirilor...

— Nicidecum! strigă cu ciudă Dunia. Ce om eşti şi dumneata, cu presimţirile astea, mamă! Abia ieri a văzut-o prima oară, iar acum, când a intrat, nici n-a recunoscut-o.

— Bine, ai să vezi... Fata asta mă nelinişteşte, dar o să vezi, o să vezi! M-am şi speriat: se uita la mine, se uita cu nişte ochi, numai că n-am căzut de pe scaun când s-a apucat s-o prezinte, ţii minte? Şi mi se pare ciudat: cum a scris Piotr Petrovici despre ea şi cum ne-o prezintă el, ba încă şi ţie! Trebuie să ţină la ea.

— Nu contează ce scrie el! Şi despre noi s-a vorbit, ba s-a şi scris, ai uitat? Eu, una, sunt încredinţată că e o fată bună şi că toate astea nu-s decât prostii!

— Să dea Domnul!

— Iar Piotr Petrovici e un bârfitor nemernic, i-o reteză deodată Dunecika.

Pulheria Alexandrovna nu mai zise nici pâs şi discuţia se sfârşi acolo.

— Uite ce, uite ce treabă am cu tine..., zise Raskolnikov ducându-l pe Razumihin spre fereastră...

— Atunci îi spun Katerinei Ivanovna că veniţi..., se grăbi Sonia să-şi ia rămas-bun şi să plece.

— O clipă, Sofia Semionovna, nu avem secrete, nu ne deranjaţi deloc... Voiam să vă mai spun două vorbe... Uite ce e, se întrerupse dintr-odată ca să i se adreseze lui Razumihin. Îl ştii pe ăsta... cum îi zice... Porfiri Petrovici?

— Ba bine că nu. Mi-e rudă. Ce-i cu el? adăugă Razumihin curios la culme.

— El anchetează cazul ăla... omorul ăla... despre care aţi vorbit ieri?

— Da... şi? întrebă Razumihin făcând deodată ochii mari.

— I-a interogat pe cei cu amaneturi, am şi eu nişte amaneturi acolo, nişte fleacuri, un ineluş al soră-mii, pe care mi l-a dat ca amintire când am venit încoace, şi un ceas de argint de la tata. Nu fac amândouă decât cinci-şase ruble, dar pentru mine sunt de preţ, sunt amintiri. Ce să fac acum? Nu vreau să pierd lucrurile, mai ales ceasul. Am şi tremurat adineauri să nu-mi ceară mama să se uite la el când a venit vorba despre ceasul Dunecikăi. E singurul lucru care a rămas de la tata. Mama se îmbolnăveşte dacă-l pierd. Femeie, ce vrei! Ce să fac, învaţă-mă! Ştiu că ar trebui să declar la secţie. Dar n-ar fi mai bine să mă duc chiar la Porfiri? Tu ce crezi? Aş rezolva mai repede treaba. O să vezi, nici n-o să ne aşezăm bine la masă, că mama o să mă şi întrebe de ceas!

— Nu trebuie să te duci în nici un caz la secţie, ci la Porfiri, neapărat! strigă neobişnuit de tulburat Razumihin. Vai, ce bucuros sunt! Dar ce mai stăm, hai chiar acum, e la doi paşi, îl găsim sigur!

— Bine... hai...

— O să se bucure foarte, foarte mult să te cunoască! I-am vorbit o groază despre tine, cu diverse prilejuri... Şi ieri i-am vorbit. Hai! Vasăzică o cunoşteai pe bătrână? Asta era! Mi-nu-nată întorsătură!... A, da, Sofia Ivanovna...

— Sofia Semionovna, îl corectă Raskolnikov. Sofia Semionovna, dânsul e prietenul meu, Razumihin, şi e un om bun...

— Dacă trebuie să plecaţi..., începu Sonia fără să se uite deloc la Razumihin şi fâstâcindu-se şi mai tare.

— Hai să mergem! se hotărî Raskolnikov. O să trec pe la dumneavoastră chiar azi, Sofia Semionovna, spuneţi-mi doar unde locuiţi.

Nu era încurcat, ci mai curând grăbit, şi