În ciuda stânjenelii pe care o simţea sub privirea stăruitoare şi provocatoare a lui Rodea, nu-şi putuse refuza această satisfacţie. Dunecika îşi aţinti privirea serioasă asupra chipului sărmanei fete, uitându-se la ea nedumerită. Sonia, la auzul recomandării, ridică iar ochii, dar se zăpăci şi mai rău decât înainte.

— Voiam să vă întreb, se grăbi să i se adreseze Raskolnikov, ce s-a mai întâmplat astăzi pe la dumneavoastră? N-aţi avut neplăceri... de pildă, cu poliţia?

— N-nu, totul a fost... S-a văzut foarte bine de ce-a murit... ne-au lăsat în pace... doar chiriaşii, ei s-au supărat.

— De ce?

— Că ţinem mortul prea mult... acum e cald, miroase... aşa că astăzi, pe la vecernie, o să-l ducă la cimitir, la capelă, până mâine. Katerina Ivanovna n-a vrut la început, dar acum vede şi ea că nu se poate...

— Vasăzică, astăzi?

— Dânsa vă roagă să ne faceţi onoarea să veniţi mâine la slujbă la biserică şi pe urmă să poftiţi la dânsa, pentru praznic.

— Face şi praznic?

— Da, o gustare... mi-a spus să vă mulţumesc foarte mult că ne-aţi ajutat ieri... fără dumneavoastră nici n-aveam cu ce să-l înmormântăm.

Buzele şi bărbia începură deodată să-i tremure, dar îşi încordă voinţa şi se stăpâni, coborând iute ochii.

În timpul discuţiei Raskolnikov nu-şi luase privirea de la ea. Avea o feţişoară slăbuţă, slăbuţă de tot, şi palidă, destul de neregulată, puţin colţuroasă, cu năsucul şi bărbia ascuţite. Nu puteai spune nici măcar că era drăguţă, în schimb, ochii ei albaştri erau atât de limpezi şi când se însufleţeau îi dădeau o expresie atât de bună şi de naivă, încât te simţeai atras fără să vrei. Chipul şi chiar întreaga ei înfăţişare aveau, mai presus de orice, o particularitate: în ciuda celor optsprezece ani împliniţi, părea aproape o fetiţă, un copil, iar asta se vădea şi în gesturile ei, uneori caraghios de copilăreşti.

— Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna să facă faţă cu atât de puţini bani, de are de gând să dea şi o gustare? întrebă Raskolnikov, ţinând cu tot dinadinsul să prelungească discuţia.

— Păi, coşciugul e foarte simplu... totul o să fie foarte simplu... n-o să coste prea scump... Katerina Ivanovna şi cu mine am socotit şi ultimul bănuţ mai devreme, rămâne ceva şi pentru pomană... iar Katerina Ivanovna ţine foarte mult să facă pomană. Nu se cade s-o... e o mângâiere pentru dânsa... ştiţi cum e dânsa...

— Înţeleg, înţeleg... sigur... Vă uitaţi la odaia mea? Mama spune că arată ca un sicriu.

— Ne-aţi dat tot ce aveaţi ieri! spuse deodată Sonia drept răspuns, într-un fel de şoaptă puternică şi iute, plecându-şi din nou ochii. Buzele şi bărbia începură să-i tremure iar. O mirase încă de la început sărăcia în care trăia Raskolnikov şi cuvintele îi ieşiseră din gură de la sine. Se lăsă tăcerea. Ochii Dunecikăi parcă se înseninară, iar Pulheria Alexandrovna se uită chiar prietenos la Sonia.

— Rodea, zise ea ridicându-se, o să luăm masa împreună, cu toţii. Hai să mergem, Dunia... Iar tu, Rodea, ai face bine să ieşi puţin la aer, iar pe urmă să te odihneşti, să stai puţin culcat şi să vii cât mai degrabă... Mă tem că te-am obosit...

— Da, da, am să vin, răspunse el ridicându-se zorit... De fapt, mai am o treabă...

— Adică cum, nu mâncaţi împreună? strigă Razumihin uitându-se mirat la Raskolnikov. Ce-ţi veni?

— Da, da, vin negreşit, negreşit... Tu mai rămâi o clipă. Nu aveţi nevoie de el acum, nu-i aşa, mamă? Ori poate vi-l răpesc?

— Vai de mine, nici vorbă! Dar dumneavoastră, Dmitri Prokofici, aţi fi aşa de bun să luaţi masa cu noi?

— Vă rog, veniţi, îl rugă şi Dunia.

Razumihin se înclină, radiind tot. Pentru o clipă cu toţii părură ciudat de fâstâciţi.

— Rămâi cu bine, Rodea, adică la revedere, nu-mi place să spun „rămâi cu bine“. Rămâi cu bine, Nastasia... poftim, am spus iar „rămâi cu bine“!...

Pulheria Alexandrovna ar fi vrut să-şi ia rămas-bun şi de la Sonecika, dar parcă nu-i veni la îndemână şi ieşi zorită din odaie.

Însă Avdotia Romanovna, care părea să-şi aştepte rândul, trecând pe urmele mamei sale prin faţa Soniei, o salută cu o plecăciune atentă şi politicoasă, aşa cum se cuvine. Sonecika se fâstâci, făcu şi ea repede o plecăciune speriată, şi o expresie aproape dureroasă i se aşternu pe chip, ca şi cum politeţea şi atenţia Avdotiei Romanovna ar fi apăsat-o şi chinuit-o.

— Atunci, la revedere, Dunia! zise tare Raskolnikov, deja pe palier. Dă-mi mâna!

— Ţi-am dat-o deja, ai uitat? răspunse Dunia întorcându-se cu blândeţe şi cu oarecare stânjeneală spre el.

— Nu-i nimic, mai dă-mi-o o dată!

Îi strânse cu putere degetele subţiri. Dunecika îi zâmbi, roşi puternic şi, trăgându-şi degrabă mâna, porni pe urmele mamei sale, fericită şi ea, cine ştie de ce.

— Buun! zise Raskolnikov către Sonia, întorcându-se şi uitându-se la ea cu o privire senină. Morţii cu morţii şi viii cu viii! Nu-i aşa? Nu? Aşa e, nu?

Sonia se uită chiar mirată la chipul lui care se luminase brusc. El o privi câteva clipe în tăcere, cu mare atenţie, şi îi reveni dintr-odată în minte tot ce îi povestise răposatul ei tată...

— Doamne, Dunecika, zise Pulheria Alexandrovna cum ajunseră în