— Atunci, tu ce hotărăşti, Rodea? întrebă Pulheria Alexandrovna, mai îngrijorată parcă de tonul nou, neaşteptat, oficial al discuţiei.

— Cum adică, „ce hotărăşti“?

— Păi, uite, Piotr Petrovici a scris că să nu vii diseară la noi, fiindcă el pleacă... dacă vii. Aşadar, ce ai să faci, vii?

— Asta deja nu mai hotărăsc eu, ci în primul rând dumneata, dacă această condiţie a lui Piotr Petrovici nu ţi se pare jignitoare, şi în al doilea rând, Dunia, dacă nici ei nu i se pare jignitoare. Eu o să fac cum credeţi că e mai bine pentru voi, adăugă el sec.

— Dunecika s-a hotărât deja, iar eu sunt întru totul de acord cu ea, se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna.

— Eu, Rodea, am hotărât să te rog, chiar te rog stăruitor, să vii neapărat la noi pentru această întrevedere, zise Dunia. Vii?

— Vin.

— Şi vă rog şi pe dumneavoastră să veniţi la noi la ora opt, i se adresă ea lui Razumihin. Mamă, îl poftesc şi pe dânsul.

— Foarte bine, Dunecika. Ei, atunci rămâne cum aţi hotărât, adăugă Pulheria Alexandrovna. Aşa mi-e şi mie mai uşor; nu-mi place să mă prefac şi să mint; mai bine să spunem lucrurilor pe nume... Fie că te superi, fie că nu, Piotr Petrovici!

3 Crăpaţi, câinilor, dacă nu sunteţi mulţumiţi (în fr., în orig.).

~ IV ~

În clipa aceea, uşa se deschise încet şi în cameră intră, privind în jur cu sfială, o fată. Toţi se uitară la ea miraţi şi curioşi. Raskolnikov nu o recunoscu din prima clipă. Era Sofia Semionovna Marmeladova. Ieri o văzuse pentru prima oară, dar momentul, împrejurările şi veşmintele în care o văzuse îi întipăriseră în memorie un cu totul alt chip. Acum avea dinainte o fată modest – dacă nu chiar sărăcăcios – îmbrăcată, tânără de tot, aproape o copilă, cu o purtare reţinută şi cuviincioasă, cu o faţă deschisă, dar parcă puţin speriată. Purta o rochie foarte simplă, de casă, iar pe cap o pălărioară veche şi demodată; doar în mână avea, ca şi ieri, o umbreluţă. Cum nu se aşteptase să vadă camera plină de lume, nu numai că se fâstâci, dar se pierdu cu totul, se intimidă ca un copil mic şi chiar se trase înapoi spre uşă.

— A... dumneata? spuse Raskolnikov extrem de mirat şi dintr-odată se zăpăci şi el.

Se gândi imediat că mama şi sora lui aflaseră deja în treacăt, din scrisoarea lui Lujin, despre o anume fată „de moravuri uşoare“. Abia se arătase indignat de calomnia lui Lujin şi spusese că o văzuse pe fata aceea pentru prima oară în viaţa lui şi, poftim, ea intra pe uşă! Îşi mai aminti că nu protestase deloc citind expresia „de moravuri uşoare“. Toate astea îi trecură fulgerător şi confuz prin minte. Însă uitându-se mai cu atenţie la ea, îşi dădu seama deodată că era o fiinţă umilă, atât de umilă încât i se făcu brusc milă. Iar când ea, speriată, dădu s-o ia la fugă, simţi parcă un junghi în inimă.

— Nu mă aşteptam deloc să veniţi, se grăbi să spună, oprind-o din priviri. Vă rog, faceţi-mi plăcerea să luaţi loc. Probabil că veniţi din partea Katerinei Ivanovna. Daţi-mi voie, nu aici, uitaţi, aşezaţi-vă aici...

La intrarea Soniei, Razumihin, care şedea pe unul dintre cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar lângă uşă, se ridicase ca să-i facă loc. Raskolnikov îi indicase mai întâi colţul divanului, unde stătuse Zosimov, dar dându-şi seama că divanul era un loc prea familiar, care îi servea drept pat, se grăbi să-i indice scaunul lui Razumihin.

— Iar tu şezi aici, îi spuse lui Razumihin, instalându-l în colţul unde stătuse Zosimov.

Sonia se aşeză aproape tremurând de frică şi se uită cu sfială la cele două doamne. Se vedea că nu înţelegea nici ea cum putea sta alături de ele. Dându-şi seama de asta, se sperie atât de tare, încât se ridică brusc şi i se adresă lui Raskolnikov, profund tulburată.

— Eu... eu... am trecut doar pentru o clipă, iertaţi-mă că vă deranjez, îngăimă poticnindu-se. Vin din partea Katerinei Ivanovna, că n-a avut pe cine să trimită.... Katerina Ivanovna mi-a spus să vă rog stăruitor să veniţi mâine de dimineaţă la prohod... la Mitrofanievski, iar pe urmă la noi... adică la dânsa... să luaţi o gustare. Să-i faceţi onoarea... Mi-a spus să vă rog fierbinte.

Sonia se încurcă şi tăcu.

— Am să încerc, neapărat... neapărat, răspunse Raskolnikov ridicându-se, încurcându-se la rândul lui şi lăsându-şi vorba neterminată... Faceţi-mi plăcerea şi staţi jos, spuse deodată, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Vă rog, poate vă grăbiţi, dar faceţi-mi plăcerea să-mi acordaţi două minute...

Împinse scaunul spre ea. Sonia se aşeză din nou şi aruncă iar o privire sfioasă, pierdută, spre cele două doamne, apoi plecă îndată ochii.

Chipul palid al lui Raskolnikov se învăpăie, simţi un fior prin tot trupul şi ochii i se aprinseră.

— Mamă, spuse hotărât, insistent, dânsa este Sofia Semionovna Marmeladova, fiica nefericitului domn Marmeladov, cel care a fost călcat ieri de o trăsură chiar sub ochii mei şi despre care ţi-am povestit...

Pulheria Alexandrovna se uită la Sonia mijind uşor ochii.