— Dar tu de ce-ai roşit iar? Minţi, surioară, minţi cu bună ştiinţă, doar dintr-o încăpăţânare de femeie, numai ca să-mi arăţi că rămâi neclintită... Nu poţi avea stimă pentru Lujin: l-am văzut şi am vorbit cu el. Prin urmare, te vinzi pentru bani şi, oricum ai lua-o, procedezi josnic, dar mă bucur că barem roşeşti!

— Nu-i adevărat, nu mint! strigă Dunecika pierzându-şi sângele-rece. Nu m-aş mărita cu el dacă n-aş fi ferm convinsă că mă preţuieşte şi ţine la mine şi că eu, la rândul meu, pot să-l stimez. Din fericire, pot să mă conving de asta chiar astăzi. O astfel de căsătorie nu-i o mârşăvie, cum spui tu! Şi chiar dacă ai avea dreptate, dacă m-aş hotărî într-adevăr să fac o ticăloşie, nu-i o cruzime din partea ta să vorbeşti aşa cu mine? De ce îmi ceri un eroism pe care poate că nu-l ai nici tu? Te porţi cu mine ca un tiran, îmi impui cu de-a sila! Dacă fac vreun rău, mi-l fac numai mie... Doar n-am omorât încă pe nimeni! Ce te uiţi la mine? Ce-ai pălit aşa? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu...

— Doamne, l-ai făcut să leşine! strigă Pulheria Alexandrovna.

— Nu, nu... e un fleac... nu-i nimic!... M-a luat doar cu ameţeală. Nu-i nici un leşin... Ce tot îi daţi zor cu leşinurile astea? Hm... da... ce voiam să spun? A, da! Cum crezi că ai să te convingi astăzi că poţi să-l stimezi şi că el... te stimează, aşa ai spus, nu? N-ai spus că astăzi? Sau n-am auzit eu bine?

— Mamă, arată-i fratelui meu scrisoarea lui Piotr Petrovici, zise Dunecika.

Pulheria Alexandrovna îi întinse scrisoarea cu mâini tremurânde. El o luă nespus de curios. Dar înainte să o deschidă, se uită oarecum mirat la Dunecika.

— Curios, zise încet, ca şi când ar fi fost uimit de un gând care îi venise în minte. De ce-mi fac eu atâtea griji? Pentru ce toată zarva asta? Mărită-te cu cine vrei, la urma urmelor!

Vorbea parcă pentru sine, însă cu glas tare, şi o vreme continuă să-şi privească oarecum nedumerit sora. Într-un sfârşit, desfăcu scrisoarea, cu aceeaşi expresie mirată, stranie, şi se apucă s-o citească atent, de două ori la rând. Pulheria Alexandrovna îl urmărea teribil de îngrijorată, de altfel, toţi se aşteptau la vreo izbucnire.

— Pentru mine e de mirare, începu el după ce rămase un timp pe gânduri, înapoindu-i mamei scrisoarea, dar fără să se adreseze cuiva anume, că are procese, e avocat şi vorbeşte pretenţios, dar scrie aşa de agramat.

Ceilalţi tresăriră; se aşteptaseră la cu totul altceva.

— Păi aşa scriu toţi cei ca el, spuse răspicat Razumihin.

— Ai citit-o?

— Da.

— I-am arătat-o, Rodea, ne-am sfătuit mai devreme, începu fâstâcită Pulheria Alexandrovna.

— E stilul folosit în tribunale, zise Razumihin. Aşa e întocmită orice hârtie judecătorească, până şi în ziua de azi.

— Hârtie judecătorească? Da, judecătorească într-adevăr, oficială chiar... Nu numai că e agramat rău, dar nici prea literar nu-i, e oficial!

— Piotr Petrovici nu ascunde faptul că n-a prea avut bani de şcoală şi chiar se laudă că şi-a croit singur drumul în viaţă, remarcă Avdotia Romanovna, uşor jignită de schimbarea de ton a fratelui ei.

— Chiar are cu ce se lăuda, nimic de zis dinspre partea asta. Tu pari jignită, surioară, că tot ce am de spus citind scrisoarea asta se rezumă la o observaţie neserioasă şi te gândeşti pesemne că mă leg înadins de asemenea fleacuri ca să te necăjesc. Dar nu-i deloc aşa, apropo de stilul acesta, mi-a venit în minte o observaţie care nu e deloc neînsemnată în cazul de faţă. E acolo o expresie: „nu mă veţi putea învinui“, foarte limpede şi cu tâlc, pe urmă mai e şi o ameninţare, anume că el pleacă pe loc dacă vin eu. Ameninţarea asta cu plecatul e totuna cu ameninţarea că vă lasă baltă pe amândouă dacă nu-i daţi ascultare, şi încă după ce v-a chemat la Petersburg. Ei, tu ce crezi? O exprimare ca asta poate fi la fel de jignitoare din partea lui Lujin cum ar fi dacă ar fi scris-o el (şi arătă spre Razumihin), sau Zosimov, sau oricare dintre noi?

— N-nu, răspunse Dunecika însufleţindu-se. Eu am înţeles foarte bine că s-a exprimat cam naiv şi că poate nu-i chiar un maestru într-ale scrisului... Aici ai dreptate, frate. Chiar nu m-am aşteptat...

— S-a exprimat avocăţeşte, iar avocăţeşte nu se poate scrie altfel, de aia a ieşit poate mai grosolan decât a vrut. Totuşi trebuie să te dezamăgesc: în scrisoarea asta mai e o exprimare, o calomnie la adresa mea, şi încă una destul de meschină. Eu i-am dat ieri banii unei văduve, bolnavă de optică şi lovită de nenorocire, nu „sub pretextul înmormântării“, ci chiar pentru înmormântare, şi nu fiicei sale – o fată, cum scrie el, „de moravuri uşoare“ (pe care până ieri n-am văzut-o în viaţa mea), ci chiar văduvei. În toate astea eu văd o dorinţă zorită de a mă ponegri şi de a băga zâzanie între noi. E exprimată tot avocăţeşte, adică scopul e cam prea vădit, şi cu o grabă cât se poate de naivă. E un om inteligent, dar ca să te porţi chibzuit, inteligenţa nu e de-ajuns. Toate astea îi creionează portretul... şi eu nu cred că te-a preţuit cine ştie ce. Ţi-o spun ca pe un simplu sfat, fiindcă îţi doresc sincer binele...

Dunecika nu răspunse; hotărârea