Pulheria Alexandrovna zâmbi uşor, iar Raskolnikov începu să râdă cât îl ţinea gura.

— Da’ unde-ai plecat?

— Trebuie... şi eu....

— Nu trebuie deloc, mai stai! Dacă a plecat Zosimov, gata, pleci şi tu. Mai stai... Cât e ceasul? E douăsprezece? Ce ceas drăguţ ai, Dunia! Dar ce-aţi tăcut iar? Numai eu vorbesc.

— E un dar de la Marfa Petrovna, răspunse Dunia.

— Şi e de mare preţ, completă Pulheria Alexandrovna.

— Aaa! Dar ce mare e, aproape că nici nu-i de damă!

— Mie îmi place, spuse Dunia.

„Deci nu-i un dar de la logodnic“, se gândi Razumihin şi, nu se ştie de ce, se bucură.

— Am crezut că e un cadou de la Lujin, spuse Raskolnikov.

— Nu, el nu i-a dăruit încă nimic Dunecikăi.

— Aaa! Mamă, ţi-aduci aminte când m-am îndrăgostit şi voiam să mă însor, spuse el deodată, privindu-şi mama, surprinsă de întorsătura neaşteptată pe care o dăduse discuţiei şi de tonul pe care vorbea.

— A, da, dragul meu! răspunse Pulheria Alexandrovna schimbând o privire cu Dunecika şi cu Razumihin.

— Hm! Da! Dar ce să-ţi povestesc? Nici nu-mi amintesc mare lucru. Era o fată bolnavă, urmă el, părând să cadă din nou pe gânduri şi coborând privirea, foarte bolnavă. Îi plăcea să împartă pomeni săracilor şi singurul ei vis era mânăstirea, odată, când a început să-mi vorbească despre asta, i-au dat şi lacrimile. Da, da... îmi amintesc, îmi amintesc bine. Era cam urâţică. Zău dacă ştiu de ce m-am ataşat atunci de ea, poate pentru că era tot timpul bolnavă... Dacă ar fi fost şi şchioapă şi cocoşată, pesemne că aş fi iubit-o şi mai mult. (Zâmbi dus pe gânduri.) Ei... a fost doar o febră de primăvară...

— Ba nu, n-a fost doar o febră de primăvară, spuse cu însufleţire Dunecika.

Îşi privi sora cu mare atenţie, dar parcă nu îi auzi cuvintele sau nu le înţelese. Apoi, cufundat în gânduri, se ridică, se apropie de Pulheria Alexandrovna, o sărută, se întoarse la locul lui şi se aşeză iar.

— O iubeşti şi-acum! rosti înduioşată Pulheria Alexandrovna.

— Pe ea? Acum? A, da... despre ea vorbeşti! Nu. Acum e ca şi când nici n-ar fi fost pe lume... şi e mult de tot de-atunci. Dar şi tot ce-i în jur, parcă nu s-ar petrece aici...

Se uită iar cu atenţie la ele.

— Uite, chiar şi pe voi... vă văd ca de la o mie de verste depărtare... Dar de ce dracu’ vorbim despre asta! De ce mă descoaseţi? adăugă înciudat şi tăcu, rozându-şi unghiile şi căzând din nou pe gânduri.

— Locuinţa asta a ta e tare urâtă, Rodea, parcă-i un sicriu, zise deodată Pulheria Alexandrovna curmând tăcerea apăsătoare. Sunt încredinţată că în mare parte locuinţa asta te-a făcut aşa de melancolic.

— Locuinţa? răspunse el distrat. Da, a contribuit mult... m-am gândit şi eu la asta... Dacă ai şti ce lucru straniu ai spus acum, mamă, adăugă deodată cu un zâmbet ciudat.

Încă puţin şi prezenţa lor, a mamei şi a surorii pe care nu le mai văzuse de trei ani, tonul familiar al discuţiei, în ciuda faptului le era cu desăvârşire imposibil să vorbească despre ceva, i-ar fi devenit de-a dreptul insuportabile. Totuşi exista ceva de neamânat, ceva care, într-un fel sau altul, trebuia rezolvat neapărat astăzi – aşa hotărâse încă de când se trezise. Acum se bucura de acest „ceva“ ca de o soluţie...

— Uite ce e, Dunia, începu el serios şi sec, pentru ieri, sigur, îţi cer iertare, dar consider de datoria mea să-ţi amintesc din nou că nu-mi schimb părerea în legătură cu ceea ce-i important. Ori eu, ori Lujin. Dacă eu sunt un ticălos, nu trebuie să fii şi tu. Ajunge unul. Dar dacă îl iei pe Lujin, eu încetez pe loc să te mai socotesc sora mea.

— Rodea, Rodea! Iar începi ca ieri! exclamă îndurerată Pulheria Alexandrovna. De ce spui că eşti ticălos? Nu îndur să aud asta! Şi ieri tot aşa...

— Frate, răspunse Dunia, categoric şi la fel de sec, greşeşti întru totul. Azi-noapte m-am gândit şi mi-am dat seama unde e greşeala. Totul se trage din faptul că îţi închipui, pesemne, că eu mă sacrific pentru cineva. Nu e deloc aşa. Mă mărit, pur şi simplu, pentru mine, fiindcă îmi este greu. Sigur, aş fi bucuroasă dacă pe urmă aş reuşi să le fiu de ajutor alor mei, dar nu asta m-a împins să iau această hotărâre...

„Minte! îşi spuse în sinea lui, rozându-şi unghiile cu furie. De mândră ce e! Nu vrea să recunoască deloc că şi-a pus în gând să fie binefăcătoarea mea! Oh, ce firi josnice! Iubirea lor aduce a ură. Oh, cât îi urăsc pe toţi!“

— Într-un cuvânt, mă mărit cu Piotr Petrovici, continuă Dunecika, pentru că dintre două rele îl aleg pe cel mai mic. Am de gând să îndeplinesc tot ce aşteaptă de la mine, deci nu îl înşel... De ce zâmbeşti aşa?

Roşi puternic şi ochii îi scăpărară de mânie.

— Să îndeplineşti tot? întrebă el râzând sarcastic.

— Până la un anumit punct. După felul în care m-a peţit Piotr Petrovici, mi-am dat seama imediat ce doreşte. Sigur că are o părere bună despre el, poate prea bună, dar sper că şi despre