— Care Marfa Petrovna?

— Ei, Doamne, Marfa Petrovna, Svidrigailova! Doar ţi-am scris atâtea despre dânsa!

— Aaa, da, îmi amintesc... zici că a murit? Vai de mine, chiar a murit? tresări el ca trezit din somn. A murit, zău? Dar de ce?

— Din senin, dacă poţi să-ţi închipui! se grăbi să răspundă Pulheria Alexandrovna, încurajată de curiozitatea lui. Chiar când ţi-am trimis eu scrisoarea, chiar în ziua aceea! Mă crezi sau nu, omul acela îngrozitor i-a pricinuit moartea. Umblă vorba că a bătut-o groaznic!

— Chiar aşa rău trăiau? întrebă el adresându-se surorii lui.

— Nu, dimpotrivă. Era întotdeauna foarte răbdător şi foarte politicos cu ea. De multe ori era chiar prea îngăduitor, că doar toată lumea ştie ce fire avea ea, şi asta a durat şapte ani de zile... Şi-o fi pierdut brusc răbdarea.

— Nici n-o fi fost un om aşa de îngrozitor, dacă a rezistat şapte ani, nu? Mi se pare mie, Dunecika, sau chiar îl dezvinovăţeşti?

— Nu, nu, e un om îngrozitor! Nici nu pot să-mi închipui ceva mai îngrozitor, răspunse aproape cutremurându-se Dunia, după care se încruntă şi căzu pe gânduri.

— Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă, se grăbi să urmeze Pulheria Alexandrovna. După aceea, ea a poruncit să se înhame caii, căci voia să plece îndată după prânz la oraş, fiindcă aşa avea obiceiul, să plece întotdeauna la oraş în astfel de împrejurări. La prânz se spune că a mâncat cu mare poftă...

— Bătută cum era?

— Aşa îi era... obiceiul şi, cum a terminat de mâncat, n-a mai vrut să zăbovească, s-a dus numaidecât la baie... Vezi tu, făcea un tratament cu nişte băi; au la moşie un izvor rece şi ea se scălda acolo regulat, în fiecare zi, dar numai ce-a intrat în apă, că a şi lovit-o apoplexia!

— Cred şi eu, zise Zosimov.

— Şi o bătuse rău?

— Asta nu mai are nici o importanţă, replică Dunia.

— Hm... Nu pricep, mamă, de ce îţi face atâta plăcere să povesteşti prostii din astea, spuse deodată enervat şi cumva fără voie Raskolnikov.

— Vai de mine, dragul meu, nu ştiam nici eu ce să mai spun, lăsă să-i scape Pulheria Alexandrovna.

— Dar ce-i asta, vă temeţi cu toţii de mine? întrebă el zâmbind strâmb.

— Chiar aşa e, răspunse Dunia uitându-se aspru drept în ochii fratelui ei. Când a început să urce scara, mama şi-a făcut şi cruce de frică.

Chipul lui se crispă ca de friguri.

— Of, ce tot spui, Dunia! Rodea, te rog, nu te supăra... Dunia, se poate! zise tulburată Pulheria Alexandrovna. Ce-i drept, în tren, când veneam încoace, numai la asta am visat tot drumul: cum o să ne vedem, cum o să ne spunem toate cele unii altora... şi aşa de fericită eram, că nici nu vedeam pe unde călcam! Dar ce zic! Şi acum sunt fericită... N-ai de ce să vorbeşti aşa, Dunia! Eu sunt fericită şi numai că te văd, Rodea...

— Lasă, mamă, murmură el stânjenit, fără să se uite la ea şi strângându-i mâna. Avem tot timpul să vorbim pe săturate.

După ce rosti cuvintele acestea, se tulbură şi păli: senzaţia oribilă de adineauri îi trecu iarăşi ca o răceală de moarte prin suflet; înţelese din nou, brusc şi cât se poate de limpede, că spusese o minciună teribilă, că de-acum nu numai că nu-i va mai fi dat niciodată să vorbească pe săturate, dar nu va mai putea nici să vorbească despre nimic, niciodată şi cu nimeni. Impresia lăsată de acest gând chinuitor se dovedi atât de puternică, încât pentru o clipă aproape că uită totul, se ridică şi, fără să arunce vreo privire nimănui, se îndreptă spre uşă.

— Ce-i cu tine? strigă Razumihin apucându-l de braţ.

El se aşeză la loc şi începu să se uite fără o vorbă în jur, sub privirile nedumerite ale celorlalţi.

— Da’ plicticoşi mai sunteţi cu toţii! strigă cu totul pe neaşteptate. Spuneţi şi voi ceva! Chiar o să stăm aşa! Hai, daţi-i drumul! Să discutăm ceva... Ne-am adunat şi tăcem... Hai, ceva acolo!

— Slavă ţie, Doamne! Am crezut că iar începe ca ieri, zise Pulheria Alexandrovna, făcându-şi semnul crucii.

— Ce-i cu tine, Rodea? întrebă neîncrezătoare Avdotia Romanovna.

— A, nimic, mi-am amintit ceva, o glumă, răspunse el şi izbucni brusc în râs.

— Ei, dacă-i o glumă, atunci e bine, fiindcă şi eu am crezut..., murmură Zosimov ridicându-se de pe divan. De altfel, e timpul să plec. Trec mai târziu... dacă te găsesc...

Îşi luă rămas-bun şi ieşi.

— Ce om minunat! zise Pulheria Alexandrovna.

— Da, minunat, perfect, cult, inteligent..., începu deodată Raskolnikov, vorbind repede, cu o însufleţire pe care nu o mai arătase până atunci. Nu-mi mai amintesc acum unde l-am întâlnit mai demult, înainte de boală... Parcă l-am mai întâlnit undeva... Uite, şi ăsta-i un om bun! arătă el din cap spre Razumihin. Îţi place, Dunia? o întrebă el şi brusc, nu se ştie de ce, izbucni în râs.

— Foarte mult, răspunse Dunia.

— Pfui... porc mai eşti! zise fâstâcit rău şi roşu la faţă Razumihin, ridicându-se de pe scaun.