alergat încoace, să te îmbrăţişăm, iar femeia aceea – a, da, uite-o, bună ziua, Nastasia... ne spune dintr-odată că zaci la pat cu febră mare, că tocmai ai fugit pe stradă aiurând, fără ştirea doctorului, şi că toţi aleargă după tine, să te caute. Nici nu-ţi poţi închipui ce-a fost pe noi! Mi-a şi venit în minte moartea tragică a porucicului Potancikov, un cunoscut de-al nostru, prieten cu tatăl tău – tu nu-l mai ţii minte, Rodea –, care a fugit tot aşa, cu febră mare, şi a căzut într-o fântână din curte, abia a doua zi au izbutit să-l scoată de-acolo. Iar noi, bineînţeles, am mai şi exagerat. Am vrut să dăm fuga să-l căutăm pe Piotr Petrovici, să ne bizuim barem pe ajutorul lui... că eram singure-singurele, se tângui ea şi apoi tăcu brusc, amintindu-şi că era încă destul de periculos să vorbească despre Piotr Petrovici, în ciuda faptului „că erau iarăşi cu toţii fericiţi“.

— Da, da... toate astea v-au necăjit sigur..., mormăi drept răspuns Raskolnikov, dar cu un aer atât de distrat şi aproape absent, încât Dunecika se uită mirată la el. Ce voiam să mai spun? urmă el căznindu-se să-şi amintească. A, da, vă rog, mamă, şi tu, Dunecika, să nu credeţi că astăzi n-am vrut să vin eu primul la voi şi că am aşteptat să veniţi voi.

— Vai, Rodea, dar nici prin minte nu ne-a trecut! strigă Pulheria Alexandrovna, mirată şi ea.

„Ce-o fi cu el, vorbeşte aşa din obligaţie? se gândi Dunecika. Se împacă, ne cere şi iertare, parcă şi-ar îndeplini o îndatorire de serviciu ori şi-ar spune lecţia.“

— Am vrut să vin în clipa când m-am sculat, dar n-am putut din pricina hainelor; ieri am uitat să-i spun ei... Nastasiei... să spele sângele... Abia acum am scos-o la capăt cu îmbrăcatul.

— Sânge? Ce sânge? se nelinişti Pulheria Alexandrovna.

— O, nu-i nimic... nu te speria. Aveam sânge pe mine pentru că ieri, când umblam aproape delirând, am dat peste cineva care a fost călcat... un funcţionar...

— Delirând? Dar îţi aminteşti tot, îl întrerupse Razumihin.

— Aşa e, răspunse cu un soi de îngrijorare Raskolnikov, îmi amintesc tot, până în cel mai mic detaliu, totuşi de ce-am făcut asta, de ce m-am dus acolo şi ce-am vorbit, asta nu mai sunt în stare să explic ca lumea.

— Fenomenul este bine-cunoscut, interveni Zosimov, acţiunile sunt înfăptuite uneori cu o hotărâre şi o abilitate ieşite din comun, dar centrul lor de comandă este perturbat şi depinde de tot felul de senzaţii morbide. E ca într-un vis.

„Poate că e chiar bine că mă consideră aproape nebun“, se gândi Raskolnikov.

— Dar asta se întâmplă şi cu oamenii sănătoşi, observă Dunecika uitându-se îngrijorată la Zosimov.

— O remarcă destul de adevărată, răspunse acesta. În acest sens, într-adevăr, noi toţi, iar asta e ceva foarte frecvent, suntem aproape nebuni, cu o singură mică deosebire, anume că „bolnavii“ sunt ceva mai nebuni decât noi, fiindcă trebuie să tragem o linie. Oameni întru totul normali, e drept, nu prea există, poate unul la zece, dacă nu la câteva sute de mii, dar şi aceia sunt nişte exemplare destul de nedesăvârşite.

La cuvântul „nebun“, care îi scăpase din nebăgare de seamă lui Zosimov pe când vorbea despre subiectul lui preferat, se încruntară cu toţii. Raskolnikov, părând să nu dea nici o atenţie, stătea dus pe gânduri, cu un zâmbet straniu pe buzele livide. Continua să chibzuiască la ceva.

— Bun, şi ce-i cu insul ăla călcat? Te-am întrerupt! strigă nerăbdător Razumihin.

— Ce? păru să se trezească Raskolnikov. Da... ei, m-am mânjit de sânge când ajutam să fie dus acasă... Apropo, mamă, ieri am făcut un lucru de neiertat, într-adevăr, n-am fost în toate minţile. I-am dat toţi banii pe care mi i-aţi trimis voi... soţiei lui... pentru înmormântare. Acum e văduvă, o femeie de tot plânsul, bolnavă de plămâni... cu trei copii mici, orfani, nemâncaţi... într-o casă goală... şi mai e o fiică... Poate le-aţi fi dat voi înşivă banii dacă-i vedeaţi... Dar n-aveam nici un drept să fac asta, recunosc, mai ales că ştiam cum i-aţi procurat. Ca să ajuţi, trebuie mai întâi să ai acest drept, dacă nu, „Crevez, chiens, si vous n’êtes pas contents“3. Izbucni în râs. Nu-i aşa, Dunia?

— Nu, nu-i aşa, răspunse tăios Dunia.

— A, şi tu eşti... plină de bune intenţii..., mormăi el privind-o aproape cu ură şi zâmbind batjocoritor. Trebuia să-mi închipui... Dar altfel, e un lucru lăudabil, pentru tine e chiar mai bine... o să ajungi la o limită pe care, dacă nu îndrăzneşti să o treci, o să fii nefericită, iar dacă o treci – şi mai nefericită... De fapt, toate astea-s fleacuri! adăugă enervat, fiindu-i necaz că se ambalase fără să vrea. Voiam doar să spun că îţi cer iertare, mamă, încheie el brusc, cu un glas întretăiat.

— Nu trebuie, Rodea, sunt sigură că tot ce faci tu e minunat! zise bucuroasă mama.

— Nu fi sigură, răspunse el cu un rictus care se voia zâmbet.

Se lăsă tăcerea. Era o încordare în toată discuţia asta, în tăcerea, împăcarea şi iertarea asta, lucru pe care îl simţeau cu toţii.

„Parcă se tem de mine“, îşi spuse în gând Raskolnikov uitându-se pe sub sprâncene la mama şi la sora lui. Într-adevăr, cu cât se prelungea tăcerea, Pulheria Alexandrovna părea tot mai intimidată. „Când nu erau aici, parcă le iubeam mai mult“, îi trecu prin minte lui Raskolnikov.

—