discuţiei care urmă atingea şi răscolea o rană a pacientului său. În acelaşi timp însă, îl uimi şi abilitatea monomanului de ieri, gata să turbeze la cel mai neînsemnat cuvânt, de a se stăpâni şi de a-şi ascunde sentimentele.

— Da, acum văd şi eu că sunt aproape bine, spuse Raskolnikov sărutându-şi cu dragoste mama şi sora, ceea ce o făcu imediat pe Pulheria Alexandrovna să radieze. Şi acum n-o mai spun ca ieri, adăugă el adresându-i-se lui Razumihin şi strângându-i prieteneşte mâna.

— Eu m-am şi mirat de el astăzi, începu Zosimov, foarte bucuros de sosirea oaspeţilor, fiindcă în zece minute ajunsese deja să nu mai aibă ce vorbi cu pacientul său. Peste trei-patru zile, dacă merge tot aşa, va fi la fel cum era înainte, adică aşa cum era acum o lună sau două... sau, mă rog... trei? Fiindcă de mult se declanşase şi mocnea... nu? Acum recunoaşte, nu ai şi dumneata partea dumitale de vină? mai adăugă cu un zâmbet prudent, temându-se parcă să nu-l supere cu ceva.

— Se prea poate, răspunse rece Raskolnikov.

— Spun asta, reluă Zosimov dezlegându-şi limba, pentru că însănătoşirea deplină depinde în clipa asta numai şi numai de dumneata. Acum, că se poate sta de vorbă cu dumneata, aş vrea să te conving că trebuie înlăturate cauzele iniţiale, principale, ca să spunem aşa, care te împing la această stare maladivă, şi atunci te vei vindeca, altfel s-ar putea să fie chiar mai rău. Eu nu cunosc aceste cauze iniţiale, dar dumneata trebuie să le ştii. Eşti un om inteligent şi trebuie să te fi urmărit deja cu atenţie. Eu am impresia că începutul stării dumitale proaste coincide în parte cu momentul în care ai părăsit universitatea. N-ar fi trebuit să rămâi fără nici o ocupaţie, iar eu cred că munca şi stabilirea unui ţel ferm te-ar ajuta foarte mult.

— Da, da, ai perfectă dreptate... uite, o să intru cât o să pot de repede la universitate şi atunci o să meargă totul... strună.

Zosimov, care începuse cu sfaturile înţelepte şi ca să le facă o impresie bună doamnelor, se simţi fără îndoială cuprins de nelinişte când, încheindu-şi cuvântarea şi privindu-şi pacientul, remarcă pe figura lui o ironie făţişă. De altfel, aceasta nu dură decât o clipă. Pulheria Alexandrovna se apucă îndată să-i mulţumească lui Zosimov, mai cu seamă pentru vizita pe care le-o făcuse noaptea trecută.

— Cum, a fost la voi azi-noapte? întrebă Raskolnikov vădit neliniştit. Adică n-aţi dormit după atâta drum?

— Ah, Rodea, dar asta a fost înainte de ora două. Dunia şi cu mine nu ne culcăm nici acasă mai devreme de două.

— Nici eu nu ştiu cum să-i mulţumesc, urmă Raskolnikov încruntându-se brusc şi coborând privirea. Ca să nu mai vorbesc de problema banilor, scuză-mă că pomenesc despre asta, i se adresă el lui Zosimov, nici nu ştiu cum am meritat o asemenea atenţie deosebită din partea dumitale. Pur şi simplu nu înţeleg... şi... şi chiar mă apasă, pentru că nu înţeleg, sincer îţi spun...

— Nu te enerva, râse forţat Zosimov, presupune că eşti primul meu pacient; ei bine, medicii care abia încep să practice, îşi iubesc primii pacienţi ca pe propriii lor copii, iar unii aproape se îndrăgostesc de ei. Oricum, n-am prea mulţi pacienţi.

— Ca să nu mai pomenesc de el, adăugă Raskolnikov arătând spre Razumihin, care n-a avut parte de la mine decât de ocări şi belele.

— Ia te uită ce minciuni toarnă! Ce ai, eşti într-o dispoziţie sentimentală azi? strigă Razumihin.

Dacă ar fi fost mai perspicace, şi-ar fi dat seama că nu era nici urmă de dispoziţie sentimentală în starea lui, chiar dimpotrivă. Dar Avdotia Romanovna îşi dădu seama. Nu-şi lua ochii de la fratele ei, urmărindu-l cu nelinişte.

— Cât despre dumneata, mamă, nici nu mai îndrăznesc să deschid gura, continuă el spunând parcă o lecţie învăţată pe de rost în dimineaţa aceea, abia astăzi îmi dau seama prin ce chinuri ai trecut ieri aşteptându-mă aici să mă întorc.

După aceea tăcu, zâmbi şi întinse brusc o mână către sora lui. De data asta însă, în zâmbetul lui licări un sentiment adevărat şi profund. Dunia apucă îndată mâna ce-i fusese întinsă şi o strânse cu căldură, bucuroasă şi înduioşată. Era prima oară când îi dădea atenţie după cearta din ajun. Chipul mamei se lumină de încântare, fericită să îi vadă pe cei doi fraţi pecetluindu-şi în tăcere împăcarea.

— Uite, de asta îl iubesc eu! şopti Razumihin, exaltat ca de obicei, răsucindu-se energic pe scaun. Are el nişte gesturi din astea...

„Ce frumos a rezolvat totul, îşi spuse în gând mama, ce nobile elanuri are şi cât de simplu şi de delicat a pus capăt neînţelegerii cu sora lui, doar o mână întinsă şi o privire frumoasă la momentul potrivit... Şi ce ochi minunaţi are, ce chip minunat! E chiar mai frumos decât Dunecika... Dar, Doamne, ce haine are pe el, te sperii! Vasia, băiatul care aduce cumpărăturile de la prăvălia lui Afanasi Ivanovici, e mai bine îmbrăcat! Ah, cât aş vrea să mă arunc la pieptul lui, să-l îmbrăţişez şi... să plâng, dar mă tem, mă tem... ce om e, Doamne!... Uite, chiar şi acum, când vorbeşte cu duioşie, tot mă tem! Dar de ce oare mă tem?...“

— Vai, Rodea, nici nu-ţi închipui, se grăbi ea, prinzând momentul, să răspundă la remarca lui, ce... nefericite am fost ieri Dunecika şi cu mine! Acum, că totul a trecut deja şi s-a sfârşit cu bine, şi suntem iarăşi cu toţii fericiţi, pot să-ţi spun. Închipuie-ţi, cum am coborât din tren, am şi