— O, da!... E timpul, Dunecika, aşa e! intră în panică Pulheria Alexandrovna. Să nu creadă cumva că nu venim fiindcă suntem supărate pentru ce-a fost ieri. O, Doamne!

În timp ce vorbea, îşi aruncă în grabă mantila pe umeri şi îşi puse pălăria. Dunecika începu să se pregătească şi ea. Mănuşile îi erau nu numai ponosite, ci chiar găurite, lucru care nu-i scăpă lui Razumihin, deşi această vădită sărăcie le dădea celor două doamne o anume prestanţă, cum se întâmplă întotdeauna cu cei care ştiu să poarte un veşmânt sărac. Razumihin se uita cu evlavie la Dunecika şi era mândru să o însoţească. „Cu siguranţă că regina aceea care îşi cârpea ciorapii în închisoare, îşi spunea el în sinea lui, arăta şi în clipa aceea ca o adevărată regină, ba chiar mai mult decât pe la solemnităţile şi recepţiile cu fast.“

— Dumnezeule! exclamă Pulheria Alexandrovna. Mi-ar fi trecut mie prin minte că o să mă tem să mă văd cu fiul meu, cu dragul, cu iubitul meu Rodea, aşa cum mă tem acum?... Fiindcă mă tem, Dmitri Prokofici! adăugă ea privindu-l cu sfială.

— Nu trebuie, mamă, zise Dunia sărutând-o. Ai mai bine încredere în el. Eu am.

— O, Doamne! Şi eu am, dar n-am închis ochii toată noaptea! exclamă biata femeie.

Ajunseră în stradă.

— Ştii, Dunecika, spre ziuă, când aţipisem puţin, mi-a apărut deodată în vis răposata Marfa Petrovna... îmbrăcată toată în alb... a venit la mine, m-a luat de mână şi a dat din cap, dar cu atâta asprime, parcă mă dojenea... O fi de bine? O, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneavoastră nici nu ştiţi, Marfa Petrovna a murit!

— Nu, nu ştiu, care Marfa Petrovna?

— Fără veste a murit. Şi închipuiţi-vă...

— Lasă, mamă, interveni Dunia, dumnealui nici nu ştie cine e Marfa Petrovna.

— A, nu ştiţi? Şi eu care credeam că dumneavoastră ştiţi deja tot. Mă iertaţi, Dmitri Petrovici, dar zilele astea am fost pur şi simplu năucă. Cred că sunteţi o providenţă pentru noi, de asta am şi fost aşa de încredinţată că ştiţi deja tot. Eu vă socotesc ca pe o rudă... Nu vă supăraţi că vă vorbesc aşa. O, Doamne, dar ce aveţi la mâna dreaptă? V-aţi lovit?

— Da, m-am lovit, murmură Razumihin fericit.

— Câteodată prea spun ce am pe inimă şi Dunia mă mai trage de mânecă... Dar, Doamne, în ce chiţimie stă! Femeia aceea, gazda lui, pretinde că asta e o cameră? S-o fi trezit? Auziţi, aţi spus că lui nu-i place să arate ce simte, nu s-o fi săturat de... slăbiciunile mele...? Poate mă învăţaţi dumneavoastră, Dmitri Prokofici, cum să mă port cu el. Ştiţi, eu urc, dar sunt pierită de tot.

— Nu-l descoaseţi prea tare despre nimic dacă vedeţi că se crispează, mai ales de sănătate nu-l întrebaţi, nu-i place deloc.

— O, Dmitri Prokofici, e aşa de greu să fii mamă! Dar uite şi scara... Groaznică scară!

— Mamă, eşti deja palidă, linişteşte-te, scumpa mea, spuse Dunia luând-o cu binişorul. Rodea trebuie să fie fericit că te vede, iar dumneata îţi faci atâtea gânduri, adăugă ea cu ochii scăpărând.

— Staţi, mă duc eu înainte, să văd dacă s-a trezit.

Doamnele porniră încet în urma lui Razumihin, care o luă înainte pe scări şi, când ajunseră la etajul patru, în dreptul apartamentului gazdei, observară că, prin uşa abia-abia crăpată, doi ochi negri şi vioi le priveau pe amândouă din întuneric. Când privirile li se întâlniră, uşa se trânti brusc cu aşa un zgomot, că Pulheria Alexandrovna numai că nu ţipă, atât tare se sperie.

~ III ~

— E bine, e bine! strigă vesel Zosimov întâmpinându-i.

Venise de vreo zece minute şi stătea pe divan, în acelaşi loc ca şi ieri. Raskolnikov şedea în capătul celălalt, îmbrăcat, ba chiar spălat şi pieptănat cu grijă, ceea ce nu i se mai întâmplase de mult. Odaia se umplu dintr-odată, dar Nastasia, care nu voia să piardă ceva, tot izbuti să se strecoare în urma musafirilor.

Într-adevăr, Raskolnikov se simţea aproape bine, mai cu seamă în comparaţie cu ziua de ieri, însă era foarte palid, distrat şi ursuz. Arăta ca un om rănit sau chinuit de o grea suferinţă fizică: sprâncenele îi erau încruntate, buzele strânse, privirea congestionată. Vorbea puţin şi apatic, parcă din obligaţie, iar mişcările lui trădau din când în când un fel de nelinişte.

Nu-i mai lipsea decât o eşarfă în jurul braţului sau un bandaj înfăşurat pe un deget ca să semene perfect cu un om măcinat, de pildă, de nişte dureri atroce din pricina unui deget care coace sau a unei mâini rupte sau a altor rele de acelaşi soi.

Totuşi, chiar aşa palid şi posomorât cum era, chipul păru să i se lumineze o clipă când intrară mama şi sora lui, însă doar pentru a adăuga aerului său trist şi distrat de până atunci expresia unui chin parcă şi mai intens. Lumina se stinse repede, dar expresia chinuită stărui şi Zosimov, care îşi urmărea şi îşi cerceta pacientul cu tot elanul unui medic tânăr aflat la început de carieră, observă cu uimire pe faţa lui, în locul bucuriei pentru sosirea alor săi, un fel de resemnare prost ascunsă de a îndura, neavând încotro, un ceas sau două de chinuri. Mai târziu, văzu că aproape fiecare cuvânt al