pentru pregătirea preoţilor săi, mişcarea penticostală se bazează pe atragerea predicatorilor mireni (exclusiv bărbaţi) din rândul familiilor de ţigani. Ei erau aceia care ştiau încotro să se îndrepte, care vorbeau limba eventualilor prozeliţi şi care, radiind încredere, li se adresau acestora în predici improvizate pe teme biblice. Mai târziu, se va lua hotărârea strategică de desfăşurare a activităţii misionare pe baze tribale, folosindu-se pentru aceasta de predicatorii manouches, pentru a li se adresa ţiganilor manouches, de predicatori gitans pentru abordarea gitans-ilor ş.a.m.d. Se tinde apoi spre organizarea serviciului divin pe aceleaşi baze. Urmează apoi adevărate expediţii în străinătate, şi în anii 1960 focul se răspândeşte în Spania, unde prozeliţii vor fi, pe bună dreptate, porecliţi aleluyas. Se fac progrese, ce-i drept mult mai lent, şi în celelalte ţări din Europa Occidentală şi în Grecia. În anii 1970 urmează apoi campaniile întreprinse în răsăritul Europei şi în ţările celor două Americi; în anii 1980 se atinge un ritm foarte rapid în Statele Unite; în Marea Britanie, Convenţia Evanghelică anuală reuşeşte să reunească un număr mare de ţigani nomazi. Se crede că în primele trei decenii de existenţă, Biserica Evanghelică a Ţiganilor a reuşit convertirea şi botezarea a circa 70.000 de ţigani, ba chiar a reuşit, cu ocazia întrunirilor, atragerea unui număr şi mai mare de participanţi. În consecinţă, 1600 de ţigani au devenit predicatori şi 400 pastori. Mişcarea ţine în ascultare circa o treime dintre ţiganii din Franţa, unde misiunea dispune de mai multe periodice, de un post de radio, de un Institut Biblic, o şcoală mobilă şi clase speciale în campinguri şi în vreo 50 de biserici.

Este posibil ca separarea unor atari forme de manifestare ale creştinismului să aibă o legătură cu modul în care credinţele evanghelice fundamentale au reuşit să cuprindă comunităţi atât de diverse precum ţiganii din Europa şi din America, aborigenii din Australia şi pigmeii din Zair. Pe de altă parte, se pare că în latura extatică a credinţei evanghelice – momentul depunerii mărturiilor în favoarea lui Cristos – există ceva extrem de atrăgător pentru acei oameni care simt că modul lor tradiţional de viaţă le este întru câtva ameninţat. Prin natura ei, Biserica Evanghelică a Ţiganilor îi face pe prozeliţii născuţi a doua oară să se simtă aleşi, apropiindu-i şi mai mult de ideea solidarităţii sociale. Botezul prin cufundare, maniera emoţională de exprimare a religiozităţii, mărturisirile spontane şi stilul participativ al momentului închinării, credinţa în necesitatea mântuirii prin Cristos şi existenţa iadului alternativ, practicile carismatice având la bază credinţa în charisma (harul divin) al Sfântului Duh, prinderea de mână şi vorbirea în pilde – toate acestea par a se îmbina pentru a crea o „religie a inimii”, de care aceştia se simt atraşi emoţional şi psihologic. Spre deosebire de acţiunile misionare din secolul al XIX-lea, ţelurile aceste mişcări nu au deloc un caracter asimilator, dar efectul lor asupra stilului de viaţă al unui prozelit angajat este, cu toate acestea, radical. Abordarea fundamentalistă a Scripturii dă atenţie deosebită ştiinţei de carte şi educaţiei. Normele ideale interzic consumul de alcool, de tutun şi de droguri, la fel ca şi jocul de cărţi, minciuna şi hoţia. Metodele păgâne trebuie să dispară: preţul miresei este considerat compatibil cu Biblia (cf. Geneza 24), dar nu şi ghicitul (Deuteronomul 18, 10-11); slavi sau sărbătorile de zilele sfinţilor celebrate de ţiganii catolici şi de cei ortodocşi trebuie abandonate; practicile de înmormântare tradiţionale şi pomana specifice romilor trebuie modificate. Noile credinţe încep să dea năvală în unele dintre fostele ţări comuniste. Tot ce putem face este să aşteptăm şi să vedem dacă vor continua să se răspândească după felul în care au făcut-o deja în Franţa şi în Spania, şi dacă se vor dovedi suficient de puternice şi durabile.

Opre, Roma!

Biserica Evanghelică a Ţiganilor reprezintă primul exemplu real din Europa Occidentală de organizare a tuturor ţiganilor, depăşind subdiviziunile de ordin tribal. Pe plan politic, în anii 1930 au mai existat o serie de mişcări printre ţiganii din Polonia şi cei din România, în direcţia formarii unui grup internaţional de influenţă. Cu ocazia unui Congres ţinut la Bucureşti în 1933, la care au participat, se pare, delegaţi din multe ţări din răsăritul Europei şi de dincolo de aceasta, s-a adoptat un program bogat şi cuprinzător, având ca principal scop ameliorarea situaţiei pe plan social şi manifestând în latura spirituală o puternică preferinţă pentru ortodoxia de tip răsăritean.{306} Cu excepţia unui mare număr de ciocniri între facţiunile rivale ale ţiganilor din România, nu a fost posibilă consemnarea unor rezultate în acest sens. După cel de-al Doilea Război Mondial însă, noile probleme majore referitoare la ţigani apărute în societăţile avansate din punct de vedere industrial vor fi la început abordate în principal de către organizaţii gadźé preocupate de situaţia comunităţilor de ţigani, Ţiganii însă vor începe să înfiinţeze pe plan local şi naţional organizaţii cu caracter religios şi cultural.{307} În Germania anilor 1950, au luat fiinţă o serie de comitete ale ţiganilor, mai întâi, în principal, pentru promovarea cererilor cu caracter reparatoriu. Mai târziu, sfera activităţilor a fost extinsă şi Asociaţia Ţiganilor Sinti din Germania (Verband deutscher Sinti) iar apoi Consiliul Central al Ţiganilor Sinti şi Romi din Germania (Zentralrat deutscher Sinti und Roma) vor reuşi să dobândească multă putere şi control asupra mediilor de informare.

Încercările iniţiale de obţinere a unui progres pe plan internaţional se vor face însa în Franţa. La început, unele dintre instituţiile create vor avea un caracter utopic, dar în 1965 se va înfiinţa la Paris Comitetul Internaţional al Ţiganilor (Comite International Tsigane) – o organizaţie care îşi va propune ţeluri mai realiste. Deşi comitetul va urma o cale de mijloc între diferitele grupări tribale, pe de-o parte, şi ţiganii catolici, ortodocşi, protestanţi şi musulmani, pe de altă parte, organizaţia va mai încerca, în acelaşi timp, să conlucreze şi cu Biserica Evanghelică a Ţiganilor, întrucât aceasta din urmă este