la distanţe considerabile în căutare de clienţi, fără însă a schimba prea des locul de reşedinţă. Nici sedentarizarea însă nu va elimina în mod obligatoriu obiceiurile sociale ale ţiganilor, odinioară nomazi. Aceştia manifestă o predilecţie pentru a se stabili aproape unii de alţii şi a menţine legătura cu rudele apropiate; viaţa de familie se desfăşoară într-o singură încăpere, cu foarte puţin loc pentru intimitate; nu privesc cu plăcere restrângerea spaţiului impusă de apartamente care îi izolează şi le subminează relaţiile de familie. Este ca şi cum ar duce un stil de viaţă apropiat celui din tabără, stingher datorită singurătăţii, căutând societate şi petrecând o mare parte din timp în afara casei, chiar şi în timpul liber.

În cazul acelor ţigani care rămân nomazi în rulotele lor trase acum de maşini, opririle nu se mai fac la intervale de câte zece mile, ca în vremurile deplasării în vardo tras de cal. Acest simbol al ţiganului „veritabil”, puternic întipărit în ochii gadzé, va fi în realitate pus într-o postură inferioară datorită motorizării. Transformarea este, la rândul ei, legată de distrugerea treptată a campingurilor unde familiile de nomazi puteau trage. În Anglia şi în Ţara Galilor tranziţia se întinde pe durata mai multor decenii, în anii 1950 va fi mai rapidă, astfel că până în 1965 doar 6% din familii mai rămân dependente de un mijloc de transport. De atunci procentul continuă să scadă, deşi calul va continua să deţină un loc important în sfera de interes, dacă nu chiar în organizarea economică a multora dintre ţiganii motorizaţi. Noile forme de transport, la fel ca şi locuinţa mobilă, la rândul lor schimbă şi nivelul calitativ al vieţii. Rulotele moderne sunt dotate cu curent electric, frigidere şi plite cu gaz. Şi pentru toţi, sedentari sau nu, apariţia televiziunii, după radio şi cinematograf, aduce lumea exterioară mult mai aproape, influenţându-i îndeosebi pe tineri, făcându-i mai puţin dispuşi să accepte postura de paria, în acelaşi timp reprezentând noi căi de asimilare a valorilor gadźé. Ocazional, televiziunea îi învaţă chiar pe ţigani câte ceva despre propria istorie: de exemplu, la sfârşitul anilor 1980, o emisiune TV din Grecia, stabilind o legătură între ţigani şi India, va genera o modă printre ţigăncile tinere de a purta sari şi de a introduce elemente orientale în dansurile lor. Cincizeci de ani după aceasta, etnomuzicologii, sesizându-le, le vor cataloga poate drept un vestigiu cultural din ţara lor de baştină.

Pelerini şi penticostali

Religia reprezintă un alt domeniu în care ţiganii reflectă lumea gadźo din jurul lor. Ţiganii au manifestat întotdeauna tendinţa de a accepta religiile ţărilor în care au trăit o anumită perioadă de timp. Astfel, există ţigani catolici, diverse tipuri de ţigani protestanţi şi de ţigani ortodocşi, iar în lumea islamică şi în acele părţi din sud-estul Europei care până recent au rămas sub dominaţie otomană, se găseşte un număr mare de ţigani musulmani. Pretutindeni sunt însă acuzaţi că nu sunt suficient de cucernici, în aceeaşi măsură în care la început lumea i-a poreclit „păgâni”, „sarazini” şi „tătari”. În timp ce adesea se subliniază această aşa-zisă indiferenţă, este posibil ca în credinţa şi practica ţiganilor să se manifeste un anumit eclectism. Spre deosebire de ţiganii ortodocşi, cei catolici nu ţin aşa de mult cont de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, precum şi de obiceiul vopsirii ouălor ca un semn aducător de noroc în preajma Paştilor.

În Europa Occidentală ţiganii au sosit mai întâi deghizaţi în pelerini. Rămâne însă discutabil dacă ţiganii au fost într-atât de meticuloşi încât să viziteze locurile sfinte spre care pretindeau că se îndreaptă. În privinţa tainelor, în timp ce botezul devine foarte răspândit printre ei, în problema înmormântări; şi îndeosebi a căsătoriei, ţiganii îşi vor urma propria cale.

În secolul al XIX-lea pelerinajele ţiganilor devin totuşi un fapt normal. În zilele noastre se organizează periodic procesiuni spre mai mult de jumătate din locurile sfinte din Franţa, Lourdes inclusiv, şi spre cele din Spania, Portugalia, Italia, Belgia şi Germania. Cel mai cunoscut pelerinaj are loc între 24 şi 25 mai în localitatea Les-Saintes-Maries-de-la-Mer, în zona Camargues. „Sfânta” Sara, pe care ţiganii o adoptă ca patroană, n-a fost niciodată trecută în calendarul cu sfinţi ai Bisericii; fiind sluga egipteană a mătuşilor lui Iisus, Maria Iacov şi Maria Salomea, aceasta se crede că ar fi ajuns în chip miraculos la gurile Ronului, la câţiva ani după crucificare. Prezenţa ţiganilor printre ceilalţi pelerini de la Les-Saintes-Maries se face remarcată de abia la mijlocul veacului al XIX-lea, şi mult mai recent aceştia au început să domine prima din cele două zile ale pelerinajului. În fiecare an, ţiganii îmbracă în mantii noi şi strălucitoare statuia de gips a Sfintei Sara, înnegrită de fumul lumânărilor din criptă. Apoi, în 24 mai, serviciul divin şi procesiunea în care statuia escortată de gardians, călare pe cai albi, este purtată până la malul mării aparţin în principal ţiganilor (turiştii fiind lăsaţi deoparte). Cortegiul de a doua zi organizat în cinstea celor două Marii este mai degrabă o sărbătoare provensală, la care participă şi ţiganii. O vizită la Les-Saintes-Maries sau orice alt pelerinaj rămâne totuşi un prilej important de a reînnoi legăturile de familie şi contactele sociale, de a pune la cale vreo căsătorie sau poate de a încheia vreo afacere.

În valul de acţiuni misionare şi caritabile desfăşurate în perioada postbelică de către Bisericile de stat, este foarte greu să descoperi vreo urmă de rivalitate faţă de noua şi puternica mişcare pe care Clement Le Cossec, un pastor breton de origine gadźé, o iniţiază în 1952 în Bretania. Această reînnoire religioasă se va întinde şi spre alte colţuri ale Franţei, generând o puternică răspândire a credinţei penticostale printre ţiganii din Europa şi de peste ocean şi dând apoi naştere la întâlniri periodice ale acestora în ceea ce poate fi considerat echivalentul evanghelic al pelerinajelor organizate de catolici.{305} Unul dintre motivele pentru care această mişcare evoluează atât de rapid îl reprezintă faptul că, în timp ce Bisericile de stat au nevoie de o perioadă mai îndelungată