da lui Rosette o cotă parte din câştigul lor. În 1966 ea se mută, în cele din urmă, într-o casă din cătunul ţigănesc, dar va continua şi cu ghicitul când i se va oferi ocazia. Între timp, băiatul cel mai mare, descoperind că datorită răspândirii veselei din oţel inoxidabil scăzuse mult interesul pentru cea cositorită, se va ocupa în principal cu colectarea fierului vechi şi a articolelor de gospodărie netrebuincioase. Apoi va trece la comercializarea maşinilor de ocazie, rotunjindu-şi în acelaşi timp venitul cu tocilăria şi cu vânzarea prin târguri a stocurilor excedentare de articole mărunte, meserii învăţate de la alte familii de ţigani.

Fernand, un sinto piemonteso, a crescut într-o familie care avea în frunte pe bunicul mamei. Ca mulţi alţi ţigani sinti din Franţa interbelica, şi familia lui se deplasa dintr-un loc într-altul în căruţe cu coviltir, îndeletnicindu-se cu diverse ocupaţii. Bărbaţii, plecând în fiecare zi de acasă într-o căruţă uşoară, în căutare de tot felul de afaceri, se ocupau în principal cu geambăşia, împletitul coşurilor, colectarea deşeurilor, confecţionarea scaunelor, iar femeile, cu vânzarea coşurilor, a articolelor de mercerie şi (dacă acestea erau bine primite) cu ghicitul ori cerşitul de alimente şi vechituri. Fernand, fără sa fi mers vreodată la şcoală, a început să-şi câştige existenţa la vârsta de 13 ani, vânzând frânghii şi, curând după aceea, colectând fier vechi. După ce la 17 ani s-a însurat cu o verişoară îndepărtată, s-a apucat să împletească coşuri, pe care soţia le vindea laolaltă cu alte articole mici; apoi a împletit scaune. După aceasta trece la colectarea deşeurilor şi dezmembrarea de maşini (folosindu-se de o căruţă trasă mai întâi de un măgar, apoi de un cal, până ce în 1950 îşi cumpără prima maşina), afacere care între timp devine foarte profitabila. Însoţit de bunicul şi de unchii săi, Fernand se va deplasa prin Alpes-Maritimes, zăbovind într-un loc atâta timp cât găsesc de lucru şi nu îi obligă cineva să plece de acolo. Perioadele de toleranţă se vor micşora pe măsură ce se răspândeşte urbanizarea, astfel că pe la mijlocul anilor 1950 găsirea unui loc de tabără devine o problemă majoră. În cele din urmă, se stabileşte în cătunul ţigănesc. Acolo începe să cumpere soldurile şi deşeurile de la fabricile de confecţii, de la angrosişti şi de la detailişti pe care, ajutat de cel mai mare dintre fii, le vinde prin pieţe sau pe la porţile oamenilor. Câştigul adus de nevastă şi de fiicele mai mari, la care se adaugă şi alocaţiile pentru copii, acoperă nevoile zilnice. Astfel că până în 1966 va reuşi să strângă suficienţi bani pentru a cumpăra o bucată de teren, urmată apoi de altele. Pe unul din terenuri reuşeşte să ridice o casa pe care o va vinde în profit. Va construi apoi a doua casă, pe un alt teren, în care se va muta cu întreaga familie. Intre timp, cel mai mare dintre fii preia comerţul cu textile. Afacerile făcute de Fernand cu terenuri şi construcţii n-au fost însă singurele speculaţii cu bani ale acestuia: din 1973 începând, împreună cu verii săi de origine sinti şi cu alţi câţiva căldărari, el organizează în fiecare vara, pe durata a zece zile, un festival al artiştilor ţigani, cu participarea gitanilor, romilor şi manouches-ilor; alţi ţigani se ocupă cu vânzarea de mâncare şi de băutură. Festivalul atrage întotdeauna numeroşi spectatori, fapt care le va permite artiştilor să tacă planuri de a pleca din nou în turneu cu spectacolul.

După cum indică aceste exemple (la care s-ar mai putea adăuga nenumărate altele), sedentarizarea însăşi nu-i transformă pe ţigani în cetăţeni francezi, spanioli etc. şi nici nu implică renunţarea la modul ţigănesc de câştigare a existenţei. Este adevărat ca în Europa răsăriteană s-a produs o mai mare integrare a ţiganilor în structura naţională a forţei de muncă, adesea în rândurile celei necalificate, pătura, de regulă, cea mai afectată de perioadele de încetinire a producţiei, în momentul în care întreprinderile neprofitabile sunt oprite sau intră în remont. Dar chiar şi în economiile dirijate ale fostelor ţări comuniste tiparele de viaţă ale ţiganilor reuşesc încă să răzbată la suprafaţă. Dacă privim mai atent la ceea ce s-a întâmplat în Ungaria{304}, vom vedea cum schimbările pieţei îi vor face pe mulţi dintre ţiganii valahi seminomazi să renunţe la activităţile meşteşugăreşti pentru a se îndeletnici cu activităţi de colectare a deşeurilor (de exemplu fulgi şi fier vechi), dar şi cu alte tipuri de tranzacţii comerciale, ce se puteau efectua cu ajutorul căruţei şi al calului, până în clipa în care autorităţile, neliniştite de aceste metode neortodoxe, vor fi constrânse să introducă un sistem de autorizaţii cu scopul limitării acestora. Acest comerţ ambulant se va combina, de asemenea, şi cu alte activităţi sezoniere (de exemplu în fabricile de zahăr şi de conserve) sau cu alte activităţi care permit o mare flexibilitate (de exemplu lucrările de reparaţii şi de întreţinere a caselor). Alţi ţigani, stabiliţi în aşezările ţigăneşti, ratând ocazia colectivizării postbelice a terenurilor agricole, îşi vor da seama că vechiul stil de viaţă începe să fie depăşit. În aceste condiţii ei vor accepta să lucreze la mare distanţă, în echipele mobile de constructori, efectuând munci manuale şi deplasându-se de la un şantier la altul. Acest lucru le va da ocazia de a-şi forma propriile brigăzi de muncitori, care vor hotărî singure cu cine vor lucra şi cu cine vor locui în cămine. În plus, se puteau angaja în munci auxiliare, în sectorul privat de construcţii, în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, traiul lor este cât se poate de precar, familiile lor din aşezările ţigăneşti fiind adesea puse în situaţia de a supravieţui, căutând de lucru în agricultură sau în gospodării, în măsura în care, sporadic, acest lucru este posibil pe plan local.

Ţiganii sedentari sunt acum majoritari atât în Răsărit, cât şi în Occident, dar chiar dacă rămân într-un loc decenii la rând, aceştia îşi păstrează caracterul specific. Mobilitatea rămâne importantă şi, pentru mulţi dintre ţiganii din Vest, vehiculele motorizate devin mijloace esenţiale pentru practicarea meseriilor, permiţându-le să se deplaseze