sau fără nevastă, nimeni nu-ndrăznea să-i facă Mamei propuneri directe. Frumoasă şi ademenitoare, Mama avea însă, în toată făptura ei, ceva care tăia elanul anumitor libertăţi. Nu vreau să spun că bărbaţilor le tăia pornirile erotice, dar le-ndrepta spre calea ocolită a răbdării. Şezând, corpul ei de adolescentă (cu trunchiul drept, ca la şcoală, cu picioarele aliniate ca soldaţii la paradă), chipul ei de cariatidă (îndulcit de privirea uşor absentă a celor în permanent dialog cu ei înşişi) n-aveau nimic lasciv: erau corpul şi chipul unei femei care nu-ncerca să atragă în nici un fel atenţia, căreia-i era egal dacă plăcea sau nu. Lipsa oricăreia dintre „fiţele” destinate stimulării sexului opus, mai la vedere ori mai subtile – după cât o duce capul pe „împricinată” – nu scăpa celui interesat, creând de la-nceput o distanţă între el şi Mama, distanţe ce se mărea în momentul când Mama-ncepea se meargă – drept, cu capul niţel încordat, cu pas hotărât, dar nemilităros, ignorând orice dorinţă de-a pune-n valoare corpul subţire: un mers de statuie trezită din visul ei încremenit, într-o lume a cărei existenţă o ignoră.

  În vacanţă, Mama avea un program la fel de riguros ca-n restul anului. Dimineaţa, ea se-ntorcea de la plajă la ora când „musafirii” coanei Leana încă se mai întindeau şi mai căscau în pat. După ce toată lumea-şi lua valea, „paznice-ale focului sacru” – una lângă plita din şopron, alta sub dud, cu maşina de scris – rămâneau doar coana Leana şi cu Mama. Îndată ce lumea se-ntorcea de la ţărm, Mama-şi punea „Remington”-ul în cutie, îl ducea-n casă şi se-apuca de treburi fără zgomot: îi croia toalete coanei Leana, tricota, citea. „Ce bateţi, doamnă, la maşină?”, o-ntrebase-ntr-o zi domnul avocat. „Pentru moment, un roman”. „Sunteţi scriitoare?”. „Sunt dactilografă”. „Serios?”, se mirase avocatul, învăţat, de pe la grefele tribunalelor, cu tipul tradiţional de dactilografă, uşurică, frumuşică, fâşneaţă. „Am aerul că glumesc?”, îi răspunsese Mama tot printr-o-ntrebare. „N-aveţi aerul că glumiţi, dar n-aveţi nici aer de dactilografă”. Mama, care fără să fie deloc o fire necomunicativă, nu făcea însă confidenţe, tăcuse. „Cum vă place-aici, la palace-ul coanei Leana? În ce relaţii vă aflaţi cu puricii?”. „Domnule, eu sunt de la ţară. Din neamul meu, sunt prima generaţie-ncălţată – şi nu spun asta pentru că acum „se poartă” – aşa că, pentru mine, la coana Leana e ca pentru regina Angliei la Buckingham Palace! Iar în privinţa puricilor, n-am nici o plângere. La noi în odaie, nu sunt”. „Aţi încheiat cu ei vreun pact de neagresiune? Că pe noi nu ne slăbesc deloc cu vizitele. Am fi dat cu nişte DDT, dar Neli e alergică la anumite mirosuri” (începuseră să bântuie şi alergiile!). „Puneţi mai bine nişte pelin sub saltea. Puricii cred că sunt vechi de când lumea, în orice caz anteriori DDT-ului, deci şi mijloacele de-a-i alunga sunt anterioare DDT-ului”. „Acum unde locuiţi?”, abandonase avocatul brusc problema „lighioanelor”. „Într-o mansardă”. „O femeie-atât de frumoasă, într-o mansardă?!”. „Se poate şi mai rău”, ignorase Mama aprecierile avocatului. „Înseamnă ce n-aţi făcut nimic ca să plecaţi din mansardă”, continuase el, sugerându-i Mamei cu-o scurtă privire cam ce-ar fi avut de făcut pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre locative, şi nu numai locative. Mama răspunsese acestei priviri didactice cu-o privire la fel de scurtă şi de bine-simţită, în timp ce silabisea, bătând cu dreapta măsura în aer: „În-tr-a-de-văr ni-mic ni-mi-cuţ”. „Şi n-aţi fi dispusă, măcar de-acum încolo, să-ntreprindeţi ceva, ceva concret, spre binele dumneavoastră, doamnă?”. „Nu!”.

  Mama avea două feluri de-a pronunţa această negaţie: cel obişnuit, prin care infirmăm cu toţii o acţiune existentă, o privăm constatativ de eficienţă, şi un fel care semăna cu o mătură de proporţii cosmice, care-n iureşul ei ar fi abolit pe veci caracterul activ al unui verb. Înainte de-a rosti acest fel de „nu”, Mama îşi înţepenea gâtul, de parc-ar fi pornit la un atac, iar „n”-ul – sunet surd de felul lui – ţâşnea dintre buzele ei, lung, reverberant ca zbârnâitul unei săgeţi azvârlite de-un arc prea-ncordat, iar „u”-ul suna scurt, ca un simplu efect sonor al lui „n”. Doar Ana mai rosteşte acest fel de „nu”.

  Deşi edificat suficient asupra refuzului Mamei de a-l folosi ca „antreprenor” în prezentul sau în viitorul ei – şi poate tocmai de-aceea – domnul avocat continua să facă „artă pentru artă”, nelăsând să-i scape nici o ocazie de conversaţie cu Mama.

  Într-o zi, întorcându-mă de la plajă, l-am găsit făcându-şi de lucru la motocicletă, garată-mpreună cu Piţa, capra coanei Leana, într-un şopron la câţiva metri mai încolo de şopronul-bucătărie. Coana Leana toca vinete pe-un fund mare de lemn, cu marginea crenelată – tot operă de-a lui nea Cliţă – cu un satâr de lemn cât toate zilele, numai ochi şi urechi la Mama care, în timp ce croşeta „blând” (aşa cum ajunsese să bată şi la maşină), îi povestea ceva. Apropiindu-mă, am auzit-o pe Mama spunând următoarea frază: „Atunci, prinţul se hotărăşte să-i întindă o cursă lui unchiu-său, criminalului deci”. La ultimele cuvinte, coana Leana rămăsese cu satâru-n aer. „Şi, ca să nu-i dea de bănuit, începe să se poarte ca şi când şi-ar fi pierdut minţile”. „Da' nu şi le-o fi pierdut de-adevăratelea când o fi văzut stafia lu' tac-su, ce zici?”. Domnul avocat încetase să-şi mai facă de lucru cu motocicleta şi stătea pe şa, ascultând cu-o mutră de parcă nu-şi credea ochilor şi urechilor, abia ţinându-şi râsul. Pentru mine, singurul element nou din acest spectacol era doar domnul avocat. Cum el nu mă interesa, iar Hamlet-ul îl citisem şi-l văzusem cu Laurence Olivier, m-am dus în casă. Când m-am întors, era aproape de lăsarea cortinei. Toţi mureau, iar restul era tăcere. Coana Leana, cu stânga ţinea satâru-nfipt în vinete, iar cu dreapta-şi făcea cruce: „Ferească Dumnezeu, ce ţi-e cu soarta… Să ştii că mă-ntristaşi, doamnă Hangan”.

  În timp ce coana Leana era chemată de obligaţii care-aveau să-i alunge tristeţea, domnul avocat, încetând să bibilească la motocicletă, şedea acum pe-un scăunel cu trei picioare şi se uita la Mama. „Din ce vă