de la ele nimic, Sânziană, mamă, că le pare rău după orice”. „Atunci, de ce te mai invită să iei?”. „Din educaţie”. „Halal educaţie!”. „Faţadă de educaţie, glazură!”. Învăţasem din practică, mama tuturor teoriilor, că din inimă dă omul simplu, fiindcă-aşa a pomenit din moşi-strămoşi. Din „dreptul cutumier”! Era limpede că doctorul Giurăscu nu era om simplu şi nici nu provenea din oameni simpli. Din educaţia pe care i-o dăduseră acasă ai lui să nu se fi ales nici măcar cu-o glazură cât de subţirică, de care până şi haşbilicile, perfecte-n zgârcenia lor, ţineau seamă, şi călcându-şi pe inimă-ţi întindeau şi ţie ceva, acolo? Nu-mi venea să cred. Altceva trebuia să fie cu el. Zgârcit – şi de prisos să spui şi egoist – din născare, simţind probabil nevoia, ca oricine se ştie cu o muscă, fie ea cât de mică, pe căciulă să se „teoretizeze”, îşi ridicase defectul la rang de principiu. Câţi zgârciţi n-am auzit spunând „eu nu dau bani la cerşetori, din principiu” sau „eu nu dau bani pentru flori la morţi”: din principiu, fireşte! Ce de-a mai lume cu principii pe pământul ăsta! Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu şi-mi venea să râd. Şi viaţa trebuie să te facă să râzi de defectele oamenilor, nu numai literatura! Mă uitam cu câtă acurateţe mânca peştele, fără să-l atingă măcar cu un deget, ci numai cu furculiţa, ajutându-se cu o coajă de pâine, şi nefolosind niciodată cuţitul, fiindcă nu era cuţit de peşte, evident. La bufet la Costică, nu se făceau „discriminări” între peşte şi restul dobitoacelor comestibile, când era vorba de cuţit. La un moment dat, m-a tentat să comand şi eu un peştişor, ca să-i servesc o lecţie distinsului doctor. Pe urmă, tot eu m-am gândit că i-aş fi dat prea mare importanţă acestui domn de care ce-mi păsa mie… M-am mai gândit că nu era cazul nici să-mi descumpănesc punga aflată într-un echilibru cu totul precar. Mai bine păstram banii şi veneam seara cu fetele şi cu coana Leana, mâncam câte doi „mici”, beam o bere şi-ascultam muzica de la magnetofonul lui Costică. Trebuia să fac şi eu o trataţie, că pân-atunci coana Leana de două ori ne scosese-n lume. Nu pentru că ea ar fi aşteptat o revanşă din partea mea, că ştia exact cum o duceam, dar fiindcă aşa era frumos. Ea ţine mult la mine şi la fetele mele şi ţinuse mult la Mama. Deşi între noi sunt doar douăzeci de ani diferenţă, având o fată mai mare decât mine, coana Leana mă tratează ca pe vremea când, fetiţă, i-am trecut prima oară pragul. E drept că şi eu tot aşa o tratez. Îi spun „săru' mâna”, cum îi spuneam şi-atunci, şi fetele mele, crescute – atât cât se mai poate creşte azi astfel un copil – tot după moda veche, îi spun şi ele „săru' mâna”. Coana Leana e printre-acei puţini oameni pe care-i cunosc eu, la care omul face mai mult decât banul. „Sânziano, mamă, şi dac-o veni cu sistematizarea peste noi şi ne-o face blocuri, într-o odaie cu mine şi tot te primesc”. Mă gândeam la coana Leana, la basmalele ei cu fir, cu modele orientale şi cu franjuri, la chipul ei grăsuţ şi blajin, la rochiile ei, numai pliuri şi cerculeţe, pe care de treizeci de ani i le coseam Mama şi cu mine. „Mamă, de ce tu, arbiter elengantiarum, nu-i spui că nu e frumos cu-atâtea zorzoane?”. „În lumea-n care trăieşte ea, asta e frumos. De ce i-aş strica inima?”. „Şi crezi că dacă i-ai spune nu te-ar asculta?”. „M-ar asculta, dar ar rămâne cu un of după modelul ei. Ea nu vrea să pară altceva decât ce este. Nu-şi face rochii de cucoană, fiindcă nu vrea să pară cucoană. Mie mi-e dragă aşa cum e, cu pliurile, cu pliseurile şi cu cerculeţele ei”. „Şi mie mi-e foarte dragă”. „Ai să-ntâlneşti în viaţa ta lume elegantă, educată, cultivată, manierată. Ţi-aş dori ca printre ei măcar unul să fie de calitatea sufletească a coanei Leana”. Câtă dreptate avusese Mama. Nici acum când se-”ajunsese”, coana Leana nu se schimbase. Îşi îmbunătăţise viaţa: nu mai primea lume-n sezon, că i-o fi ajungând şi ei de cât îşi rupsese oasele treizeci de ani, din iunie până-n septembrie; citea, în sfârşit, şi ea, după ce ani şi ani se mulţumise cu ce-i povestea Mama de prin cărţi, în timp ce ea se cocea lângă maşina de gătit; purta bijuterii acum la cincizeci de ani – trecuţi – fiindcă acum le-avea. Încolo, coana Leana de totdeauna: cu casa plină de vecine cu care, spre deosebire de timpurile mai puţin prospere, în loc să ronţăie seminţe de floarea-soarelui şi de dovleac, ronţăia alune, cu liota de babe şi de moşnegi, singuri pe lume, care veneau la poarta ei cu traista goală şi plecau cu ea plină. „Auzi, Sânziano, mi-a spus şi mie un turc bătrân, când eram tânără, că la legea lor scrie să dai a zecea parte din ce ai”. „Scrie frumos la legea lor”. „Sânziano, mamă, de ce n-o fi apucat şi doamna Hangan, săraca, Dumnezeu s-o hodinească pe-acolo pe unde-o fi! de ce n-o fi apucat şi dumneaei să mă vadă şi pe mine la binele de l-am ajuns?”.)

  Mi-aduceam aminte – cât să fi fost de-atunci? – că-ntr-un an, printre „musafirii” coanei Leana se afla un cuplu foarte reuşit fizic, un el înalt, brun, sportiv, avocat de meserie, şi-o ea blondă natural, mijlocie de statură, tare frumuşică, arhitectă. Erau tipul de cuplu intelectual citadin, monden şi snob, venit în mediu rural să se „deconecteze”, fiindcă-ncepuse deja moda „deconectării naturiste”. Se vedea cât de colo că aveau cu ce să se ducă la mai bine decât la coana Leana, de n-ai fi ţinut seama decât că-n fiecare noapte mergeau la câte-un restaurant să danseze, iar dansul ăsta costa. Era clar că domnul avocat pusese ochii pe Mama. Ca un intelectual ce se afla, şi cu nevasta alături, o curta pe Mama pe căi verbale de nuanţă hazliu-ironică. De altfel, cu