(Mi-aduceam aminte tot ce-mi explica trecutul îndepărtat al lui Emil despre Emil, dar nu mă puteam opri să nu-mi aduc aminte şi un element din trecutul apropiat de la care Emil nu evoluase – de fapt, elementul care-mi declanşase curiozitatea în privinţa lui. Eram la mare. Eu locuiam, ca totdeauna, la coana Leana, care nu mai acceptă alţi „musafiri” de sezon, cu excepţia mea şi-a fetelor mele, de când nea Cliţă lucrează „afară”, adică la montat sonde-n Orientul Apropiat, şi de când coana Leana umblă cu cercei filigranaţi de aur, până pe umeri, cu degetele pline de inele, cu pandantive cu semilună pân' la buric, în capoate matlasate, de când seara citeşte romane, mai ales din colecţia „romanului de dragoste”, „de plâng, Sânziano, de ud perina, mamă”. Peste drum de coana Leana, s-a deschis, în urmă cu trei ani, o terasă care să tot aibă treizeci şi cinci-patruzeci de metri pătraţi, condusă de-un responsabil, Costică pe numele său, cu grătar de dimineaţă până seara, cu bere, cu „Cico”, şi cu „Pepsi”, cu pufuleţi clisoşi, ca un fel de gogoşi de mătase atinse de cine-ştie-ce morb şi intrate-n descompunere, cu nişte foste bombonele, ajunse mâzgă, împachetate-n micuţi cilindri de hârtie cerată – „Mentosan”, „Lămâie”, „Smeură” – victime-ale termenului expirat şi-ale umezelii sărate. Într-o după-amiază, pe la cinci, stăteam la o masă, pe terasă la Costică; eu beam o bere de trei cinzeci şi Ana un „Cico”. Maria se dusese pe plajă, să bată mingea cu nişte copii de vârsta ei. Ana terminase de mult sticla de „Cico” şi se juca de-a vaţa – care pe vremea mea încă se mai chema de-a v-aţi ascunselea – se juca pe după barul-grătar şi pe după gărduţul de merişor al terasei, cu doi băieţi ceva mai răsăriţi decât ea. Deşi nici eu n-aveam mai mult de-un centimetru de bere-n pahar, nu mă dădeam dusă, fiindcă tocmai atunci pusese Costică la magnetofon o bandă cu Demis Russos. Cânta cântecul sezonului, cântecul care era-n fruntea tuturor topurilor. Un cântec – nu i-am ştiut niciodată numele – care-ncepe cu-o mişcare întreruptă-n trei locuri, ce-ţi sugerează o linie frântă sau pauzele pe care le face un leagăn până ce-şi ia vânt. De câte ori ascult cântecul ăsta, nu mă simt nici tristă, nici fericită, mă simt însă dusă departe, foarte departe. Deşi are-un ritm pe care se poate dansa, nu mă-nchipui niciodată dansând cu nimeni când îl ascult, ci plutind de una singură prin văzduh. Probabil din cauza vocii lui Demis Russos, care e-atât de greu de-atribuit unui sex. E una dintre acele voci pe care eu le numesc voce de om, aşa cum numesc chip de om, chipul Marilenei Gavrilovici – la fel de greu de atribuit unui singur sex. Sunt voci şi chipuri care te duc cu gândul la unicitatea fiinţei umane, abolind ideea-mpărţirii pe „genuri naturale”. Lăsând o clipă „vaţa”, Ana s-a apropiat de mine-n vârful degetelor şi mi-a şoptit la ureche: „Mamă, cântă Demisu”. „Mulţumesc, ştiu”. „Am crezut că n-ai băgat în seamă”. „De seamă”. Eu acum mă ascund”. „Ascunde-te”. În această dispoziţie mă aflam, când a apărut pe terasă doctorul Emil Giurăscu. Era a treia oară când îl vedeam. Mi-l prezentase Tudor cu-o lună mai înainte, pe un culoar la Clinică. „Sărut mâna, doamnă doctor. Ce surpriză!”. L-am invitat, dacă n-avea nimic împotrivă, să stea la masa mea. Locuia-ntr-o căsuţă la golfuleţe şi mergea tot acolo la plajă, la nudişti. I-a comandat lui Costică un crap saramură şi-un vin alb sec, înfundat. A sosit crapul, a sosit vinul. Şi crapul şi vinul aveau câte-un cusur: crapul era prea sărat, ceea ce-i punea sub semnu-ntrebării prospeţimea, iar vinul nu era suficient de sec. Eu n-am avut cum să-mi dau seama de-aceste neajunsuri, fiindcă n-am gustat nici dintr-unul, nici dintr-altul. Mă uitam la Emil Giurăscu şi nu-mi venea să cred. Am rămas ţintuită locului până şi-a mâncat ultima fărâmă de peşte şi până şi-a băut ultima picătură de vin. Am sperat pentru el că, pe parcurs sau în ceasul al doisprezecelea, avea să aibă o tresărire de convenienţă socială măcar şi să-mi ofere şi mie un degetar din vinul lui. Nu sunt nici lacomă, nici pofticioasă şi, pe deasupra, sunt învăţată de copil să rabd şi să rabd cu demnitate. Când colegele mele Niura şi Şura Dulgherii mâncau sendviciuri cu şuncă de Praga, luată de pe la un ştiu ce economate, în nasul meu, la şcoala primară, iar eu mâncam un „sendvici” cu marmeladă de 5, nu mă uitasem niciodată la ele cu ochii aceia umili şi plini de speranţă ai câinelui care-şi priveşte stăpânul mâncând, nu mă uitasem niciodată cu privirea care spune: „dă şi mie”. Îmi puteam impune să nu cer, dar să nu-mi lase gura apă nu reuşeam. N-ajunsesem încă la această performanţă. Mă duceam şi scuipam în chiuveta de la closet apa secretată de „nedemnele” şi „nedisciplinatele” mele glande salivare şi mă-ntorceam la marmelada de 5. Între timp, învăţasem să nu mai salivez, aşa că, biologic, peştele şi vinul domnului doctor Emil Giurăscu mă lăsau rece, suscitându-mi doar interesul moral asupra acestui personaj.

  Oameni zgârciţi cunoscusem destui în viaţa mea. De n-ar fi fost decât vecinele mele H. B.-urile, zise şi haşbilicile, „simbol” de hoaşte bătrâne, cum zice Maria, care – deşi put de bijuterii, de argintărie, de covoare care de care „mai” orientale, de tapiserii, de tablouri şi de ce nici cu gândul nu gândeşti, şi deşi nu au pe nimeni pe lumea asta decât una pe cealaltă, una având şapteşopt de ani, cea mare, iar „mezina” şapteşpatru – îşi mănâncă de sub unghie. Chiar şi ele însă, dacă sunt „surprinse” la masă, deşi dosesc imediat în dulap ce e mai bun, tot îţi oferă ceva, cât un găinaţ, dar îţi oferă. Mama nu lua niciodată nimic de la ele şi mă-ndemna şi pe mine să nu iau. „Nu lua