luarăţi doamnă, cu Hamlet?”. „Hm! Coana Leana mă-ntreabă totdeauna ce scrie-n cărţile pe care le citesc eu. Iar eu îi povestesc ce scrie-n ele”. „Şi credeţi că pricepe?”. „Cum să nu priceapă?”. „Hai să fim serioşi!”. „Să fim foarte serioşi! Domnule Gheorghiu, marii artişti fac opere pentru toată lumea. Sunt diferite nivele de-nţelegere-ale unei opere, mai ales în literatură. Dacă primul nivel nu este accesibil unui număr foarte mare de oameni, cred că opera nu şi-a atins scopul”. „O operă trebuie să-şi propună neapărat un scop, aşa credeţi?”. „Scopul este inclus în operă: comunicarea”. „Nu credeţi decât în operele care comunică?”. „Numai!”. „Deci, sunteţi convinsă că Shakespeare şi coana Leana „comunică”?”. „Dumneavoastră, domnule Gheorghiu, presupun că aţi văzut Romeo şi Julietta?”. „Da. Văzut”. „Aţi plâns?”. „Ei, Doamne, doar nu mai am cinşpe ani!”. „Ei, vedeţi, coana Leana a plâns când i-am povestit Romeo şi Julietta”. „„Vive le mélodrame…”„.” „… oů Margot a pleure”, completase Mama. „Domnule Gheorghiu, „vive Shakespeare oů coana Leana a pleure”. Melodrama demult a apus. La Shakespeare însă totdeauna are să plângă cineva. I-am povestit coanei Leana Romeo şi Julietta, Othello, Hamlet. După fiecare-a spus: „Ce ţi-e cu soarta!”„. „Vi se pare-aşa de profund?!”. „Profund? Esenţial! A remarcat exact ceea ce caracterizează un mare scriitor: expunerea unor destine, prilej de meditaţie asupra destinului în general”. „Am remarcat cu cât spirit pedagogic i-l explicaţi pe Shakespeare coanei Leana”, o cotise domnul avocat pe lângă spinoasa problemă a destinului în artă, care, se vedea cât de colo că nu era una dintre durerile sale majore. „Reminiscenţe de pe vremea când eram profesoară”. „Ce predaţi?”. „Elină şi latină”. „Doamnă, cu mintea şi cu fizicul dumneavoastră, luptaţi să plecaţi din mansardă. Faceţi-vă un punct de onoare din asta!”, revenise avocatul pe-un ton foarte serios, la calul lui de bătaie. „Domnule Gheorghiu, în timpul războiului, după o luptă cu partizanii, un neamţ şi-un sârb se-ntâlnesc nas în nas, într-o tranşee: „Voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă neamţul pe sârb. „Pentru pâine. Dar voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă sârbul pe neamţ. „Noi, pentru onoare”, îi răspunde neamţul. „Fiecare luptă pentru ce n-are”, zisese sârbul”. Avocatul făcuse o plecăciune, în semn că-n faţa unui asemenea argument depunea armele elocvenţei sale de sfătuitor. La câteva zile după această-ntâmplare, plecase la Bucureşti, cu Neli-a dumisale, lăsându-ne carta lui de vizită şi-un nor de praf în nas, din viteza motocicletei.

  Uitându-mă la doctorul Giurăscu în tăcere cum îşi mânca metodic peştele, lăsând „în urmă” un schelet curat ca pentru studiu la zoologie, şi cum îşi sorbea cu-nghiţituri egale şi silenţioase vinul, îmi aminteam fila aceea din trecut, un trecut drag fiindcă-n el era cuprinsă Mama şi-mi pierea complet cheful de-a-i mai da vreo lecţie. „Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin procedeul „mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea”, aşa spunea Mama. Seara, aveam să vin la Costică pe terasă, cu fetele şi cu coana Leana, buna noastră coană Leana. Aveam să bem o bere, să mâncăm „mici” şi să stăm de vorbă. Afară de câteva subiecte dragi ei – printre care neapărat genealogia lui nea Cliţă – pe care din când în când le repetă, coana Leana vorbeşte totdeauna la obiect şi cu bun-simţ. Judecata ei n-o ia niciodată alăturea cu drumul. Şi-apoi, n-am auzit-o o dată să vorbească-n duşmănie de careva, orice fapte-ar fi săvârşit acela: „Cine ştie, mamă, ce-o fi şi-n sufletul lui, săracu'. Mai bine omul să zică „fereşte-mă, Doamne!”, că nu poţi să cunoşti, mamă, unde te duce viaţa. Eu mă gândesc la mine cum ar fi; ce s-ar fi ales de mine, săracă, amărâtă, fără mamă, fără tată, cu bărbatul mort pe front, rămasă cu copil mic şi fără furme, fără pensie, fără nimic pe lume, de nu mă lua Cliţă, omu' ăsta, pâinea lu' Dumnezeu. Sânziano, mamă, am eu o presimţire că-ntr-o zi o să se găsească un om, ca Cliţă-al meu, şi-o să te ia şi pe tine. Frumoasă eşti, doctoriţă eşti, ce dac-ai două fete!”. Când eram copil, văzând capacitatea coanei Leana de-a pronunţa perfect orice nume propriu străin de prin cărţile povestite de Mama, am întrebat-o-ntr-o zi, sincer surprinsă de ce zice „furme” şi nu „forme”, „rişeu” şi nu „reşou”. „Nu poţi să spui, coane Leano?”.

  Coana Leana izbucnise-n râs: „Doamne, fetiţa mamii, cum să nu pot?! „Forme”, „reşou”. Pot, mamă, pot. Da' cum să zic eu aşa când tot Costineştiu' zice „furme” şi „rişeu”?!”. Am rămas uimită. Mama mi-a explicat atunci că-n toate mediile omul se-ncadrează, este încadrat deci, într-o regulă a jocului. Mi-a dat şi exemple. Viaţa avea să-mi dea fără-ncetare exemple. Ce altceva era tăcerea tuturor în cazul diagnosticului pus de Verzeu Lilianei Fodor? Ce altceva era „stopul cardiac” din fişa postumă a pacientului căruia Pandele-i scosese unicul rinichi, ori „stopul cardiac” – travesti pentru frânghia cu care doctoriţa Paraschiva Marin, soţia „marelui” Marin, pusese capăt unei vieţi ajunsă de nesuportat Ce altceva decât „furmele” şi „rişeul” din alt mediu? Iar eu mă trezisem să zic „forme” şi „reşou”, când Regula Jocului îmi cerea „furme” şi „rişeu”? Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu şi eram aproape sigură că sub „nonconformismul” de faţadă, precum cel la care eram martoră, în privinţa Regulii Jocului n-ar fi păcătuit niciodată cu nimic. Mai avea un deget de vin în pahar. „Don' Costică, încă o bere, te rog”. „Imediat, doamnă!”. Costică mi-a adus berea, şi-n timp ce-o destupa, cu-o privire rapidă a făcut inventarul mesei. „Să mai aduc un pahar?”, mi s-a adresat Costică, ignorându-l pe doctorul Giurăscu. „Vreţi şi dumneavoastră bere, domnule doctor?”, m-am adresat eu doctorului Giurăscu, obligată de „provocarea” lui Costică. „Nu. Mulţumesc, nu amestec băuturile”. „Nici eu”. Costică, arborând stilul chelnerului de mare local, stând ca o statuie oarbă şi surdă la tot ce se-ntâmpla, cât timp se desfăşurase conversaţia celor doi „protagonişti”, după ultima mea replică, revenit brusc la realitate, îmi turnase bere, apoi, după ce se uitase la mine cu-o privire care spunea tot ce-avea de spus despre partenerul meu,