plecase demn şi mulţumit ca justiţiarul care-narmează mâna dreptei răzbunări. Ca să-şi marcheze şi mai mult solidaritatea cu mine, Costică oprise banda cu Nana Mouskouri şi-o pusese din nou pe cea cu Demis Russos ştiind că-mi plăcea. Brusc, a apărut Ana pe care până atunci o urmărisem cu privirea. „Mamă, cântă iar Demisu”, mi-a şoptit ea tainic la ureche. Doctorul Giurăscu s-a uitat întrebător la mine. „Domnul doctor Emil Giurăscu, domnişoara Ana Hangan”. „Domnişoară…”. Doctorul Giurăscu se ridicase-n picioare şi după ce-i sărutase protocolar mâna o-ntrebase foarte serios: „Cred că sunt primul domn care vă sărută mâna, nu?”. „Nu, domnule. Nu sunteţi”. „Înseamnă c-am întârziat”. „Da!”

  Doctorul Giurăscu izbucnise-n râs. Frunte-naltă, figură prelungă, ochi albastru-verzui, nişte dinţi superbi, mâini frumoase, înalt, suplu, drept. Frumos bărbat! Când râdea, avea ceva melancolic în ochi. M-am uitat o clipă fix în ochii lui, cu-o privire de psihiatru, cred. Mi s-a părut că văd în ei tulbureala sufletului care trece deodată prin două stări contradictorii. Am avut impresia că privirea mea profesională l-a-ntristat. „Domnule doctor, aveţi nemţi în familie?”, n-am putut eu să-mi reprim o-ntrebare. „Fiindcă sunt blond?”. Am tăcut. Emil Giurăscu înţelesese perfect unde bătea-ntrebarea mea. Ne-am despărţit, el îndreptându-se spre golfuleţe, eu trecând drumul acasă. Un an, cât a durat legătura noastră, scheletul peştelui de-atunci nu mi-a dispărut deloc din minte. Îl vedeam, aci cu oasele mai atenuate, aci cu ele ascuţite ca nişte dinţi de furcă. Dar mort şi-ngropat peştele ăsta n-a fost niciodată. Stafia lui bântuia mereu prin sufletul meu! Ce definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face! Emil Giurăscu, un amestec de duioşie, de nemulţumire, de nevoie de-afecţiune, cu egoism, cu zgârcenie, cu simţ perfect al situaţiilor, al ierarhiilor, cu ştiinţă a flatării dibace şi discrete, a aranjamentelor. Ce să fi aşteptat de la el: să-mi iubească fetele? Cărui om poţi să-i ceri să iubească nişte copii străini când, uneori, ţie, care nu trăieşti decât pentru ei şi prin ei, şi-ţi vine să-i strângi de gât?

 

  (Mi-aduc aminte primii trei ani de aritmetică ai Mariei. Nervi?! Că-mi făceam nervi?! Făcusem aproape o depresie când îmi spunea că 6x4, aci fac, 13, aci 24, aci 27, îmi venea să mă spânzur. Aş fi murit atunci, pe loc, şi nu mi-ar fi părut rău de nimic. Să-i cer cuiva să iubească nişte copii străini! Lui Emil, fetele mele nu-i erau urâte. Ba chiar aş fi spus că-i erau dragi. Maria cu „sictirismul” ei, cu ireverenţa ei faţă de tot ce nu-i place, deşteaptă şi cu-o limbă ascuţită ca briciul, şi Ana, cu aerul ei de pisică la pândă, cu uimirile-acela inimitabile din priviri, mult mai tăcută şi mai aşezată decât soră-sa, lăsându-te şi ea mut cu câte-o-ntrebare.)

  Ne-am despărţit cu frumosul. De fapt, curiozitatea mea pentru Emil trecuse. Din punctul meu de vedere, peştele-acela dăduse impuls legăturii noastre. „Ce fel de om o fi şi ăsta?”, mă-ntrebam eu, în timp ce-n gând studiam scheletul gol de pe masă de la Costică. Mă aprinsesem pentru Emil: era frumos, deştept şi spiritual. Nu fusese chiar un foc de paie, ci unul de vreascuri. Din tot ce făcea, un lucru mă indispunea mai mult ca orice la Emil: faptul că se frecventa cu şeful lui direct, pe care doi bani nu dădea; nici uman, nici profesional. Era însă o relaţie utilă. Utilă a fost şi este şi căsătoria cu Adina Iamandi. Adina Iamandi, care totdeauna avusese tot ce-şi dorise: cum era să nu-l aibă şi pe Emil Giurăscu?! Blondă spălăcită, cu un ten frumos, marmoreean, clădită pe lung, niţel cam prea pe lung, Adina Iamandi – ajutată şi de-o coafură impecabilă, şi de-un machiaj de-naltă clasă, şi de-o-mbrăcăminte rafinată – cultă, deşteaptă, rece, distantă, este tipul femeii de casă-mare, învăţată să dea porunci, cu un glas făcut pentru porunci, ca-ntreaga ei persoană. În ciuda unui corp perfect şi-a unui chip fără defecte majore, nu este o femeie frumoasă. Are un aer habsburgic, după cunoştinţele mele portretistice în legătură cu această familie, ceea ce pentru mine-nseamnă trufie nedisimulată. Corpul ei perfect mi-aduce-aminte o vorbă de-a doctorului Staicu: „Sunt pe lume corpuri frumoase şi calde, frumoase şi reci, urâte şi calde, urâte şi respingătoare”. Noi două nu ne cunoaştem personal. Eu, când o-ntâlnesc uneori la lift, în Clinică, dau „bună ziua”, fiindc-aşa m-a-nvăţat Mama, şi mă uit la ea cu privirea cu care mă uit la toţi oamenii: o privire plină de bunăvoinţă. Ea însă face toate eforturile să-mi arate că mă ignoră, deşi pe chipul ei de femeie de lume, atât de strunit de educaţie, se citeşte o vizibilă neplăcere. De ce, nu ştiu. Fiindcă n-are de unde să ştie cât a căutat Emil să reia legătura noastră, mai ales după ce s-a-nsurat cu ea. Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii-nsuraţi. Nimic nu mi se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre-o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu. De-astă vară n-o mai pot vedea pe doamna doctor Iamandi-Giurăscu fără să-mi vină să râd. Într-o zi, Luci, fata coanei Leana, venită de sâmbătă până luni pe la maică-sa, în drum spre Tulcea, ne-a repezit şi pe noi, adică pe mine şi pe fete, cu maşina până la Mamaia. După ce ne-am plimbat încoace şi-ncolo, ne-am dus la plajă. Cam bătea vântul. Ne-am scos cearşafurile şi ne-am întins la soare, lângă un întreg eşafodaj de saltele, una superbă, înflorată, de cel puţin trei persoane, iar altele patru, fiecare de altă culoare, pastelate, aşezate ca parapet împotriva vântului. „Locuitorii” erau probabil la apă. Maria alesese locul: „Hai aici lângă „etranjeriile”-astea, că ne apără şi pe noi de vânt!”.

  Maria şi Ana s-au apucat să facă un castel de nisip. Nu peste mult, „locuitorii” „etranjeriilor” s-au întors de la apă. Cu-acelaşi aer habsburgic pe care-l avea-mbrăcată, păşea pe nişte coturni, într-un superb costum de baie alb-moarat, cu corpul ei frumos şi rece, roşu de parc-ar fi fost opărit – acel mod ingrat de-a