se bronza al blondelor nepigmentate – cu părul strâns într-un turban din acelaşi material cu deux-pieces-ul de baie, cu ochelari mari, rotunzi, fumuriu-deschis, ultima modă, călare pe-un nas, opărit şi el, doamna doctor Adina Iamandi-Giurăscu, ţinând de mână o fetiţă care părea o reducţie a doamnei doctor: o Marie-Antoanetă mică, opărită de soare, cu un aer distant, sub pălărioara imprimată, format meduză. Cum îmi ţineam braţele peste faţă, Adina Iamandi nu mă putea recunoaşte. Fetele nu mi le văzuse niciodată, aşa că nici după ele nu mă putea recunoaşte. Adina-i citea fetiţei ei o poveste, englezeşte. „Ce limbă citeşte doamna aia?”, a-ntrebat-o Ana pe Maria. „Engleză”. „Limba din Englezia?”. „Din Anglia”. „Aha!”. Şi au continuat să-şi fortifice castelul. Ana s-a dus de câteva ori cu găleata, la mare, ca să-şi aducă material de construcţie. Din fugă, azvârlea cu picioarele nisip pe superba saltea, acoperită acum de-un prosop imens pluşat, superb şi-acela. Adina s-a oprit din englezească, şi dând-o pe româna ei perfectă i s-a adresat Anei: „Fetiţo, fii mai atentă”. De uimire că doamna din Englezia vorbea şi româneşte, Ana rămăsese cu gura căscată. „Ce-i spui doamnei?”, a-ndemnat-o Maria. „Pardon!” „Acum închide gura!”. Eu nu intervin niciodată când ele se află-n faţa unui incident. Le las să se descurce singure. Şi de data asta, am făcut pe mortu-n păpuşoi. Totul părea să fi reintrat în ordine, când i-a venit Mariei ideea – după o pală de vânt mai puternică – să scuture cearşaful lor. Fără să vrea – bine-nţeles – i-a azvârlit doamnei doctor Iamandi-Giurăscu nisip pe cearşaf. „Şi pe dumneata, fetiţo, trebuie să te-nvăţ cum să te porţi? Văd că eşti destul de mare. De ce nu-ţi scuturi cearşaful la ţărm?”, a-ntrebat-o retoric şi cu indignare, pe tonul ei elevat, habsburgic, doamna doctor pe Maria. Printre braţele cu care-mi făceam streşină la ochi, am văzut-o pe Maria, micşorându-şi ochii şi subţiindu-şi buzele, şi-a-nceput să-mi bată inima fiindcă ştiu că ăsta-i semn că ţi-o coace. „Vă rog să mă iertaţi, doamnă. Şi vă mulţumesc pentru lecţie”. Spusese totul cu-o dicţie perfectă şi pe-un ton de sinceră căinţă. Mi-a venit o clipă să-mi revin. Dar numai o clipă, fiindcă după-aceea iar i-am auzit glasul, un glas de-o perfidie blândă, care mi-l aduce-ntotdeauna aminte pe Alexandru. „Doamnă, iertaţi-mă vă rog. Aş vrea să vă pun o-ntrebare”. Adina Iamandi-Giurăscu a făcut un semn de-ncuviinţare. „Doamnă, aţi avut multe servitoare hoaţe?”. Am simţit că-nlemnesc. Dacă-nlemneam eu, cum era să nu-nlemnească Adina Iamandi-Giurăscu! „Ce-ai spus?”, a-ntrebat ea cu un glas scăzut, în care se citea o uimire vecină cu spaimă. Cred că o clipă şi-a-nchipuit că fetişcana din faţa ei este nebună. „V-am întrebat dac-aţi avut multe servitoare hoaţe”, a repetat Maria spaţiat, pe tonul explicativ pe care-l foloseşti cu cineva greu de cap. Revenindu-şi, deşi indignată, fiindcă-ncepuse să bănuiască un dedesubt în acea-ntrebare bizară, Adina i se adresase Mariei pe tonul prudent, pe care-l foloseşti cu smintiţii: „Nu văd ce te-ar interesa pe dumneata aşa ceva şi nu văd legătura cu situaţia de faţă”. „Ba este o legătură, doamnă, este”. Maria trecuse la tonul sfătos. „Este, doamnă, fiindcă dumneavoastră aveţi, cum să vă spun eu, aveţi un ton de cocoană care are mereu de moralizat câte-o servitoare hoaţă. Bună ziua”. Şi-i întorsese Adinei Iamandi-Giurăscu brusc spatele. „Falfabeta, ma sśur, hai să dărâmăm Bastila asta, şi să clădim ceva mai aerisit şi mai modern”; şi spunând cuvintele-astea, cu un picior Maria făcuse tabula rasa din castelul la care trudiseră pân-atunci. Nu-mi era greu să fac pe mortu-n păpuşoi, că nici mult nu mai aveam ca să fiu moartă de-adevăratelea. N-aş spune că Adina Iamandi-Giurăscu nu este un tip de om care te calcă pe bătături şi pe nervi şi că, atât de dispusă a da lecţii superioare pe tonul ei habsburgic (ce-oi avea eu cu Habsburgii ăştia nu ştiu de mi-or fi căzut ei cei mai dragi din istorie?), nu merita şi nu merită o lecţie. Dar cu oroarea mea faţă de violenţă – fie că e bâtă, fie că e cuvânt – aş fi dat oricât ca vaccinul pe care i-l servise Maria să i-l fi administrat altcineva. Aş fi aplaudat pe oricine, adult, şi mai ales copil, care i-ar fi tras una cu propriile arme, dar nu-mi plăcea ca acest spirit de vendetă să-l văd la copilul meu. E clar că Maria îi stricase o zi doamnei doctor Adina Iamandi-Giurăscu şi nu atât pentru că o copilă o-nfruntase, ci pentru că observaţia acelei copile o făcea, vrând-nevrând, pe doamna doctor să-şi revizuiască părerile despre sine.

  Dar şi mie-mi stricase Maria ziua. Mai întâi, că, până ce Adina Iamandi nu pleca de la „locul crimei”, eu mai mult decât să mă mişc de pe spate pe burtă şi de pe burtă pe spate nu puteam: cum să răsar dintr-o dată, eu – care fusesem până atunci absentă, în ciuda faptului că observaţiile asupra comportamentului copiilor mei, mie-mi erau adresate, cum orice observaţie asupra educaţiei unui copil pe mamă o acuză, deci cum să răsar deodată, când nu intervenisem în momentul în care, în mod firesc, ar fi trebuit să intervin? Ca orice combatant care, deşi învins, nevrând să-şi recunoască-nfrângerea, îşi face un timp de lucru la locul bătăliei, şi Adina Iamandi-Giurăscu rămăsese încă la faţa locului, continuând lectura pe englezeşte din alt punct decât unde-o lăsase, fiindcă o urmărisem când îi citea fetiţei povestea bobocului urât, tradusă, ori adaptată după Andersen. După ce timpul de simulare prescris de etichetă în caz de-nfrângere expirase, Adina Iamandi-Giurăscu se ridicase maiestuos, îşi luase într-o mână o superbă sacoşă dintr-un material şanjant, cu cealaltă ţinând mâna micuţei Marii-Antoanete, care păşea cu capul drept sub pălăria format meduză, şi se-ndreptase spre hotelul cel mai apropiat, abandonând eşafodajul de saltele. Alesese un moment când Ana şi Maria erau la ţărm. Când se depărtaseră suficient m-am ridicat şi eu, mi-am scuturat cearşaful şi m-am aşezat într-o poziţie mai comodă. Întorcându-se de la apă, Maria a azvârlit o privire pişicheră spre saltelele abandonate, apoi s-a uitat la mine să vadă: o