cert sau n-o cert. A părut surprinsă că nu zic nimic. Tocmai pe când Maria-mi pipăia din ochi starea de spirit, a răsărit, în şort alb şi-n tricou bleu, Emil Giurăscu. „Sărut mâna, salut, ce surpriză!”, ne-a spus el pe un ton prin care se străvedea că „ce surpriza” de faţă nu era cea mai plăcută din viaţa lui. „Sunteţi de mult aici?”, a adăugat, începând să scoată dopurile saltelelor ălora minunate. Am tăcut. „Ce mare te-ai făcut Maria!”. „Mare şi cuminte!”, a zis Maria cu un glas de mironosiţă. Lui Emil i-a venit să râdă. „Staţi în Mamaia?”. „Saltelele-astea sunt ale dumitale, Emile?”, l-a-ntrebat Maria, ca şi când nu i-ar fi auzi întrebarea. „Da. Până mai adineauri au fost aici nevastă-mea şi cu fetiţa mea”. „Deci, doamna-aceea…”, şi Maria a desenat o siluetă prin aer, care sugera toată „altitudinea” habsburgică a doamnei doctor Iamandi-Giurăscu, „deci, doamna-aceea ţi-e nevastă?!”. „Da!” „Caută-ţi fericirea în muncă”, i-a spus Maria lui Emil pe un ton confidenţial, apropiindu-se de el şi privindu-l în creştet, în timp ce el, aplecat, dezumfla saltelele. Lui Emil i-a venit să râdă, însă amintindu-şi la timp că n-ar fi fost elegant, s-a făcut că n-aude. Eu m-am ridicat brusc şi m-am dus la ţărm unde-am râs în voie până mi-au dat lacrimile. Nu-nseamnă că după ce-am rămas singure n-am certat-o pe Maria. „Mamă, de fapt ce-ai vrea tu de la mine ar fi să-mi schimb firea. Te iubesc, te respect, dar să ştii că firea nu mi-o schimb, că nici nu se poate schimba. Dacă m-aş preface că sunt o oiţă blândă şi gingaşă, cu frica lui Dumnezeu, n-aş mai fi eu. Ar trebui să-mi schimb metabolismul ca să-mi pot ţine limba-n gură!”. „Ai să-ţi faci mult rău cu limba asta pe care nu ştii să ţi-o ţii!”. „Şi tu care ştii să ţi-o ţii. Mult bine ţi-ai făcut? Aflaţi dumneavoastră, doamnă doctor, că limba asta are un succes! Nimeni în clasă nu suflă-n faţa mea – şi nu fiindcă sunt fata lui Bujor şi că m-aş duce cu depeşa la „Drapelu'„, că mi-e scârbă de „manierele” astea de „fii” şi de „fiice”; nu suflă nimeni de frică să nu intre-n guriţa asta care nu minte, nu pârăşte, dar le „zice”. Să ştii că o a doua doamnă doctor Hangan n-ai să faci din mine! Să nu-mi spui că „ducesa” asta cu saltelele, madam Giurăscu, nu merita ce i-am zis, că nu te cred. Şi nu poţi să spui că n-am folosit stilul „elevat”. Ştii ce cred eu despre madam Giurăscu asta şi despre alţii ca ea? Ăştia-s „ciocoii” socialismului şi nu pentru saltelele, pentru prosoapele, pentru abţibildurile-astea aduse din ăle patru zări, ci pentru ce au pe dinuntru. Fiindcă ăştia nu zic niciodată, „bogdaproste de ce noroc a dat peste mine!”; zic „mi se cuvine!”. Pe tine, care-ai terminat Facultatea cu 10, te-a trimis careva undeva de unde să-ţi iei saltele ca ale ei?”. „Şi ea a-nvăţat foarte bine…”. „Mai bine decât tine nu se putea, dar ea e fata cui e. Crezi că dacă-i dădeam cu praf în ochelari de pe nişte saltele ca ale ei ridica glas, crezi că mi-ar fi vorbit ca un vechil clăcaşului? Nu! Fiindcă i-am azvârlit nisip de pe-o stambă de şapte cinzeci, de-aia. Ăstora trebuie să le-azvârli nisip de sus în jos! Ştii ce, doamnă doctor, şefă de promoţie, o bag în pizda mă-sii pe „tovarăşa ducesă” – cu saltelele ei cu tot. Amin!”.

  Eu – când sunt deprimată – muncesc, muncesc ca boul şi tot ca el tac. Maria – când e deprimată – vorbeşte, niciodată fără rost, vorbeşte cu-ncrâncenare însă, cu spirit vindicativ. Atunci, mai mult ca oricând, este fiica lui Alexandru Bujor. Alexandru Bujor. Rămăsesem în curte la coana Leana. Acolo ajunsesem cu povestirea. De câtă vreme tac, oare? Se pare că cel mai lung vis nu durează decât treizeci de secunde. Dar o amintire cât o dura? De când tac eu?

  CAPITOLUL OPT

  — Pavele, unde-am rămas? Parcă sunt soldatul Svejk, aşa povestesc. Svejk şi cu mine, reprezentanţii moderni ai picarescului! Da, îţi povesteam cum m-am măritat eu cu Alexandru Bujor. Mă-ntorc şi zic: i-am condus la maşină. Ileana Sachelarie s-a uitat în ochii mei cu părerea de rău a femeii care se gândeşte că şi ea ar fi putut avea ceva, ceva ca mine, şi m-a sărutat pe frunte. Alexandru Bujor ne privea fără nici o urmă de zâmbet. Părea chiar foarte preocupat. Nu l-am întrebat niciodată despre-acest lucru, dar sunt şi-am fost totdeauna sigură că atunci, în momentul când m-a văzut lângă Ileana Sachelarie care-l excludea din proiectele ei de viaţă, Alexandru s-a hotărât să mă includă-n viaţa lui. A avut o clipă, doar o clipă, o privire de geambaş care preţuieşte-n gând un cal. „Cu bine, domnişoară”, a zis el şi mi-a strâns în trecere mâna. M-am gândit mult la ei, şi-n ziua aceea şi-n zilele următoare. „Sânziano, mamă, doamna aia ţie nu ţi se păru că e o ţâră mai sărită decât domnu'?”. „Ba da, coană Leano! Dar nici nu-ncearcă să pară mai tânără…”. „Îhî. Şi la noi, la Brabeţi, era un învăţător cu-o nevastă, mai mare mult ca el, da' se-nţelegeau”, îşi amintea coana Leana din trecutul ei, de pe când nea Cliţă n-o adusese încă din inima Olteniei s-o transplanteze-n Dobrogea. „Ăştia doi nu se-nţeleg, coană Leano”, i-am spus eu plină de convingere. „Aşa e, mamă? Să ştii că el e om al dracu'„. „După ce-l cunoşti, coană Leano?”. „După uitătură, Sânziano, mamă. Pân' să vii tu de la plajă, eu zic că se certară, nu cu hai mare, da' se-mpungeau. Mai ales el pe ea. Nu cred c-au să facă multă vreme casă unu' cu altu'. Ei, om mai trăi şi-om mai vedea…”, încheiase coana Leana pe-un ton misterios. Cred că şi coana Leana mă vedea inclusă-n planurile lui Alexandru Bujor. Peste trei zile de la aceasta vizită de „afaceri”, într-o seară, pe la şapte, m-am trezit cu Alexandru Bujor sub dud. „Bună ziua, domnişoară, sau, mai