degrabă, good afternoon”. „Good afternoon, sir, că suntem la o oră când nici seară nu s-a făcut, dar nici ziua nu mai are mult de vieţuit”. „Domnişoara doctor ştie şi englezeşte, văd”. „Ştie”. Eu mă uitam la el fără să-l întreb ce vânt îl aducea prin Costineşti. „Diseară e o-ntâlnire cu cititorii, la Mangalia, la Casa de cultură. Vin şi…”, şi mi-a citat trei nume de poeţi tineri foarte „en vogue” pe vremea-aceea. „Vrei să vii şi dumneata? Mai întâi, aă să vezi cât sunt de deştept! şi pe urmă facem o plimbare cu „Liudmila”… „Liudmila” e maşina mea”. „A!”. „Dacă n-ai un program mai interesant”. „Îmi iau o jachetă, îi spun coanei Leana şi vin cu dumneavoastră”. Cu aerul ei de cloşcă protectoare, coana Leana s-a-nfăţişat numaidecât. În timp ce eu mă-ntorceam în casă după o batistă, coana Leana, cu o dicţie ca la teatru, i-a „şoptit” lui Alexandru Bujor: „Domnule Alexandre, să ştii că fata asta e fată cuminte, mamă”. „Ştiu, coană Leano”, i-a răspuns Alexandru, cu-o voce-n care nu era nici urmă de glumă ori de ironie. Întâlnirea cu cititorii era ceva absolut formal şi fără nici un haz: nişte-ntrebări stereotipe ca şi răspunsurile. Alexandru Bujor, singurul, încercase, şi izbutise chiar, să dezgheţe niţel atmosfera aceea de şedinţă sindicală, spunând două anecdote literare. De câteva ori, îmi căutase privirea. Se terminase-ntâlnirea cu cititorii. Autorităţile locale mai stăteau de vorbă cu scriitorii. Eu nu ştiam ce să fac, aşa c-am rămas pe loc, în „stal”, până a venit Alexandru Bujor şi m-a luat de-acolo. Mi-a prezentat pe cei trei poeţi care-n cor ne-au propus să mergem la o vodcă. „Avem alt program. Aşa că de data asta „pas”„, a zis Alexandru şi urcându-ne-n „Liudmila” ne-am oprit la „Vasile Roaită”, la Cazinou. Nu era cine-ştie-ce lume, fără să fie pustiu însă.

  „Ce vrei să mănânci şi ce vrei să bei?”. „Afară de mâncare prinsă ori râncedă, mănânc orice, iar de băut, pân-acum n-am băut decât apă şi, câteodată, vin sau bere. Alegeţi dumneavoastră şi n-o să primiţi nici o reclamaţie”. A-nceput să cânte şi muzica. „Ştii să dansezi?”. „Nici nu ştiu ce să spun. Am dansat doar de două ori pân-acum”. „Când?”. „O dată, la aniversara unei colege, acum doi ani, şi-acum două săptămâni, la „balul” reuşiţilor la Facultate, tot la o colegă”. „Şi-ai, primit „reclamaţii”?”. „N-am primit, fiindcă intru imediat în ritm”. „Verificăm pe loc. Domnişoară!”. Am dansat. Alexandru dansa corect cu mine, ţinându-mă la distanţa „legală”, ca un bărbat de-aproape treizeci de ani, care nu-şi pune mintea cu-o fetişcană de nouăşpe, chiar dacă i-a făcut favoarea să iasă cu ea-n lume. La un dans, am auzit pe cineva spunând în spatele nostru: „Nu-i Alexandru Bujor?”. „Ba da”. Alexandru s-a făcut că n-aude, iar eu m-am simţit foarte importantă. Mi-a povestit de prin Deltă, că era pescar, de pe la vânătoare, că era şi vânător. „Eu ţi-am împuiat capul cu de toate pentru toţi şi nu te-am lăsat să scoţi o vorbă”. „Eu nu prea am ce vorbe să scot. Afară de vacanţele la coana Leana, încolo şcoală-casă, casă-şcoală”. „Chiar aşa? nici un eveniment în viaţa dumitale?”. „Unul singur: Festivalul din '53. Pentru prima oară, am văzut negri, galbeni – în carne şi oase, am stat de vorbă cu copii din toate lumea şi-am şi mâncat o mulţime de bunătăţi, pe săturate. Pentru mine, Festivalul ăsta a echivalat cu-o călătorie-n jurul lumii. El mă mângâia de moartea lui Stalin. Dumneavoastră nu puteţi să-nţelegeţi ce-a-nsemnat pentru mine moartea lui Stalin…”. „Într-adevăr, nu pot”. Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei, fără nici o umbră de ironie. Avea o privire cu care parcă-ncerca să-mi secţioneze creierul, nu alta.

  — Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opşpe-nouăşpe ani, câţi aveam eu atunci, şi, de multe ori, şi femei în toată firea, adoptă-n faţa bărbaţilor fie o atitudine de mare experienţă şi de mare emancipare, vrând să facă pe grozavele şi să pară trecute prin ciur şi prin dârmon, cum se spune pe la noi pe la ţară, fie o atitudine de mironosiţe, pure, neştiutoare, „nevăzătoare”, „neauzitoare” – coborâte dintre heruvimi – care-n „nepătarea” lor, nici măcar un banc mai decoltat nu „pricep”. Puţine fete şi femei se poartă firesc în faţa bărbaţilor şi nu vor să pară ce nu sunt. Eu eram o fată cuminte, copil orfan, învăţat să numere de zece ori banul, un copil – nu zic îmbătrânit, dar maturizat înainte de vreme, ca orice om crescut în lipsuri. Aveam şi-atunci, cum am şi-acum, un principiu: sa vorbesc deschis cu oamenii sau să nu vorbesc deloc. Deci, m-am purtat şi-am vorbit cu Alexandru Bujor ca la „Judecata de Apoi”.

  * „Domnişoară, eu nu mă gândeam la evenimente cu caracter social şi care pot afecta mai multă lume deodată, mă gândeam la evenimente strict individuale, care ne „bântuie” pe fiecare dintre noi, în ciuda epocii cooperatiste în care trăim”. În timp ce spunea cuvintele-astea, Alexandru Bujor se uita-n ochii mei vrând parcă să mă convingă de necesitatea unor asemenea evenimente într-o viaţă de om. Înţelegeam întrebarea lui, dar am tăcut. Despre iubirea mea, singura mea iubire de adolescentă, pentru un om care-ar fi putut să-mi fie tată, n-aveam de ce să-i spun. Şi-apoi, ea trecuse. Iar despre o iubire, din sfera posibilului, a imediatului, n-aveam ce să-i spun fiindcă nu exista. „Nu ai… nici un iubit?”, şi-a exprimat el, în sfârşit, gândul, în forma care nu mai lăsa nici un dubiu. „Niciunul”. „Şi nici nu iubeşti pe nimeni?”. Mi-a plăcut această dihotomie a ideii de iubire: una era să ai un iubit, alta să iubeşti. Cred că-ntrebarea asta „bicefală” a declanşat în mine interesul pentru Alexandru Bujor. „Şi nici nu iubesc pe nimeni”. „Ai să iubeşti…”. „Sper”. „Un punct esenţial l-am lămurit. Acum să te-ntreb altceva”. „Întrebaţi!”. „Ce-ai de gând să faci în viaţă? Dacă până acum te-ai gândit la asta”. „M-am gândit, şi chiar de foarte multă, vreme. Am să mă fac doctoriţă, am să mă mărit şi-am să fac doi-trei