copii”. „Aşa de mulţi? „Gusturile” se mai pot schimba pe parcurs”. „Să ştiţi că nu e vorba de nişte „gusturi”. E vorba de nişte principii”. „Ei, nu mai spune!”. „Poate că vi se pare prezumţios ca la nouăsprezece ani să vorbesc de principii, dar să ştiţi că aşa e. Mama zice că e bine ca omul să ştie ce vrea în viaţă şi că e cu-atât mai bine cu cât ştie mai devreme. Eu m-am gândit de mică la rostul pe care să mi-l fac în viaţă”. „Şi ţi se pare foarte important să ai copii?”. „La fel de important ca şi profesia. Trebuie să-ţi câştigi pâinea şi să ai şi nişte fiinţe pentru care să merite să trăieşti”. „Şi dacă n-ai asemenea fiinţe, crezi că nu merită să trăieşti?”. „Ba da. Cred însă că un om trebuie să cunoască toate experienţele fireşti pe care i le oferă viaţa. Aşa cred eu. Vedeţi, eu mă pregătesc pentru o viaţă… o viaţă nespectaculoasă, în care-am să fac lucruri obişnuite. Pentru o viaţă obişnuită, familia este obligatorie. Şi-apoi, un copil orfan tânjeşte după o familie. Cred că, de fapt, de-aici porneşte totul. În zilele obişnuite, umbli la şcoală ori la slujbă, şi vremea trece, cu lucruri importante sau cu unele mai puţin importante. Dar mai vin şi nişte sărbători. Abia atunci, dacă n-ai familie, te simţi…”. „Izolat”. „Izolat… exclus. Nu e nici o plăcere să ştii că nişte familii refuză invitaţiile de dragul tău, ca tu să nu-ţi petreci sărbătorile singur; nu e nici o plăcere să te simţi un balast în sufletul unor oameni cumsecade şi nici să te vezi doar cu celibatari, cu oameni divorţaţi sau cu văduvi. Afară de Mama, eu n-am pe nimeni pe lume”. „Eu nu mai am chiar pe nimeni”. „Şi nu vă e greu? Nu vă simţiţi singur?”. „Nu prea am vreme să observ că sunt singur”. „Într-o meserie ca a dumneavoastră, aveţi tot timpu-n minte personaje, situaţii, trăiţi odată cu ele…”. „Şi mor odată cu ele…”. „Dar înainte de-a muri ele cu dumneavoastră şi dumneavoastră cu ele, trăiţi, trăiţi şi vă puteţi dispensa de-o familie; o familie poate chiar v-ar încurca, v-ar lua un timp în care-aţi scrie. V-am spus că-l cunosc foarte bine pe Matei Şerban”. „Nu era doctor înainte de-a se apuca de pictură?”. „A făcut Medicina, magna cum laude, dar n-a profesat niciodată. Picta şi-n timpul Facultăţii. S-a-nsurat şi el, ca tot omul. Cu-o profesoară. Din dragoste. Asta nu-l făcea ca, după ce se-nsurase, să se poarte-n casă altfel decât înainte de-nsurătoare. În casă la ei, oră de masă nu era, oră de culcare nu era, oră de sculare nu era; dacă invitau şi ei pe cineva, nenea Matei ba era acasă, ba nu era; dacă-i invita pe ei cineva, el de cele mai multe ori n-avea chef să meargă, ori mergea şi, dup-o jumătate de ceas, se făcea nevăzut. Elvira, tânăra doamnă Şerban, se usca pe picioare. Se-mbolnăvise de ulcer tot răbdând de foame, şi plângând, în timp ce-ncălzea şi iar încălzea o mâncare, pân-o făcea scrum, aşteptându-şi bărbatul cu masa. După un an şi ceva, Matei Şerban s-a uitat la ea şi i-a spus: „Fată dragă, de când eşti cu mine, te-ai procopsit cu un ulcer, şi să ştii că eu, cu timpul, mai bun n-am să mă fac. Dac-o mai duci niţel aşa, te-alegi şi cu-o oftică. Ne-apucăm acum amândoi, îţi facem bagajele şi te duc frumuşel la părinţii tăi, iar în zilele următoare îţi aduc eu, cu un camion, toate lucrurile tale de zestre şi tot ce-ţi place de pe-aici, de prin casă. Gândeşte-te şi tu că dintr-o-ntâmplare ai nimerit un an şi ceva la balamuc, la secţia 'Monomanii' „. Elvira izbucnise-n plâns şi spunea printre suspine: „Eu de tine nu mă despart, eu de tine nu mă despart, că te iubesc”. „Ba te desparţi, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Nu sunt bun de bărbat, nici de tată, sunt pictor şi-atât. În afara de pictură, nu iubesc pe nimeni şi nimic. Iar o femeie trăieşte cu un om şi dacă omul este insuportabil, Michelangelo să fie el, viaţa ei tot otrăvită rămâne. Căsătoria cu tine mi-e-nvăţătură de minte pân' la moarte. Îmi pare rău doar c-a trebuit să fii tu cobaiul”. Şi s-au despărţit. Ea s-a măritat tot cu un pictor”. „Luase şi ea „monomania”„. „Se vede treaba. Cel de-al doilea însă e om de casă, tată de copii”. „Da, dar nu e Matei Şerban!”. „Înţeleg că vă place Matei Şerban”. „E un mare pictor. Când o să ne treacă… chestia asta cu „putrefacţia”, ai să vezi osanale… Domnişoară, dac-am înţeles eu bine, dumneata nu concepi viaţa fără copii… să ştii că nici eu”. În clipa aceea, a sosit chelnerul cu nota. Am înlemnit. Mama bătea pe puţin şapte zile la maşină pentru banii ăia. „Te-ai speriat?”. „Da!”. „Ţi se pare o sumă exorbitantă?”. „Mie, da! E drept că-n viaţa mea n-am fost la restaurant. Cea mai mare „petrecere” e să merg câteodată cu Mama la cofetărie”. „Nu te-ai gândit niciodată să te faci actriţă?”. „Nu. De ce?”. „Pentru că, în afară de felul cum arăţi, ai o dicţie perfectă şi vorbeşti cu o naturaleţe…!”. „Îmi place să mă duc la teatru, dar să fiu actriţă nu mi-ar plăcea”. „Pentru că-ţi închipui că actriţele nu duc o viaţă prea „ortodoxă”?”. „Nu de asta! Duc însă o viaţă foarte grea. Mai întâi, să fii mereu altcineva, care să nu semene nici cu tine, nici cu ce-ai fost înainte şi nici cu ce-ai să fii după; ai, n-ai chef, să joci în faţa publicului care te vrea perfect, pe care nu-l interesează că te-o durea şi pe tine o măsea, o mână, sufletul. N-ar fi de mine o asemenea meserie. Eu vreau o viaţii mai tihnită”. „Păcat că nu vrei! Să ştii c-ai putea”. „Avem acasă o carte cu maxime şi cugetări dintr-o mulţime de scriitori, de oameni celebri. În fiecare zi, citesc măcar o pagină din ea. O ţin la capul patului. Ce mi-aţi spus dumneavoastră acum