„Va mulţumesc, domnule Bujor”. „Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară”. „Domnule Bujor, vreau se vă pun şi eu o întrebare: dumneavoastră iubiţi pe cineva?”. „Nu mai iubesc pe nimeni”, mi-a răspuns el într-un târziu, ca şi când atunci şi-ar fi-ntors sufletul pe toate feţele şi-n urma unei riguroase inspecţii ar fi ajuns la concluzia pe care mi-o comunica.

  „Şi n-aveţi nici o iubită?”. „Una? Nu”. „Mai multe?”. „Când sunt mai multe-n acelaşi timp nu se mai numesc „iubite”. „Iubită” este o noţiune care nu are plural simultan, sincronic”. „Şi care-ar fi pluralul sincronic în care-aţi încadra această categorie de… femei?”. „Să le zicem „trăiristele” amorului, „efemeridele” amorului, „sezonistele” amorului, pentru a nu şoca urechile unei tinere domnişoare”. „Am înţeles”. „Nu ştiu dac-ai înţeles. Nu se-nţelege chiar totul dintr-o dată. Din cartea aia despre care mi-ai spus, ce maximă, ce vorbă ţi-a plăcut cel mai mult?”. „Nu ştiu dacă mi-a plăcut cel mai mult, dar mi s-a părut… m-a pus pe gânduri cel mai mult o vorbă a lui Einstein: „Oricât ar părea de ciudat, lumea are totuşi un sens”„. „Acum, la culcare, domnişoară, că s-o fi luat de gânduri coana Leana”, a zis Alexandru Bujor, în timp ce-mi deschidea poarta.

  În zori, când coana Leana a deschis, cu toate precauţiile din lume, uşa camerei, m-a găsit trează.

  „Cum, Sânziano, mamă, nu dormi?”. „Mi-a fugit somnul”.

  I-am povestit din fir a păr unde fusesem, ce făcusem.

  „Dac-aş fi în locul lu' domnu' Bujor ăsta, tot aşa aş face, mamă!”, a spus coana Leana, sibilin, ridicându-se de pe patul meu şi pornind la o nouă zi de muncă.

  — Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toţi bărbaţii vor ceva de la ele; nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cât e ceasul ori cât au dat pe merele din plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o „intenţie”. Eu sunt contrariul acestui gen de femei. Chiar când cineva dovedeşte faţă de mine nişte „intenţii” pe care şi-un chior le-ar observa eu tot îmi zic: „mi se pare mie”. Toată noaptea m-am gândit atunci de ce mă invitase Alexandru Bujor: dacă se simţea obligat faţă de Mama, n-ar fi avut decât să mă invite când venea şi Mama; să mă trateze ca pe una dintre fetele-alea cu plural „multiplu” era clar că n-avea de gând; că se-ndrăgostise subit de mine, deşi nimeni nu se-ndrăgostise pân-atunci subit de mine, îmi dădeam seama că nu; şi asta cădea: că-i plăceam, i-oi fi plăcut, dar câtă lume nu-ţi place? Pân' la urmă, am ajuns la concluzia că scria vreo carte cu adolescenţi şi cu tineri foarte tineri şi că mă studia ca pe-un material documentar. Chiar şi-ntrebările pe care mi le pusese duceau la o schiţă de portret. Stau de multe ori şi mă gândesc dac-am fost vreodată fericită. Dacă mă gândesc atâta şi nu-mi aduc aminte dintr-un foc, înseamnă că n-am fost. Încântată am fost însă în câteva momente din viaţă. Seara aceea se numără printre ele, iar amintirea ei mă face să repet nişte versuri care mi se par un rezumat al multor relaţii omeneşti şi mai ales al legăturii cu Alexandru.

  „… Vinovat e tot făcutul şi sfânt doar nunta, începutul”.

  Peste două zile, dimineaţa pe plajă, m-am trezit cu Alexandru Bujor lângă mine.

  „Dumneata nu mergi la nudişti?”. „Nu”. „Crezi că nu eşti destul de frumoasă?”, m-a-ntrebat el, în glumă. „Şi dac-aş fi Venus şi tot nu m-aş duce”. „Zău?”. „Zău. Probabil că sunt demodată”. „Şi eu sunt demodat. Nici eu nu mă duc. Un punct comun în biografia noastră. Ai fost vreodată-n Deltă?”. „Nu”. „Şi n-ai vrea să mergi?”. „Ba da”. „Ai vrea să mergi cu mine?”. „Aş vrea, dar ar trebui să-i cer voie Mamei”. „Ai dreptate”.

  În fiecare zi, venea la Costineşti, ne duceam la plajă-mpreună, stăteam de vorbă, ne plimbam, mâncam la coana Leana, mergeam la restaurant seara, în ciuda protestelor mele.

  „De ce ţi-o fi aşa de milă de banii mei, nu ştiu”, zicea Alexandru, când mă revoltam faţă de-atâta risipă. „Mi-e milă, fiindcă eu n-am avut niciodată bani şi nu vreau să le fac impresie proastă”.

  Toată atitudinea lui mă-ntărea în convingerea că mă studiază în vederea unui personaj. Nici cel mai vag semn de interes fizic pentru mine. Mi-ar fi făcut plăcere să ştiu că-i plac, dar nu făceam nimic pentru asta, nici măcar nu-i dădeam de-nţeles că-mi plăcea el mie. Mă purtam ca un model care se expune pe toate feţele-n faţa artistului dispus să-l treacă la nemurire. În acelaşi timp, ghimpele curiozităţii nu-mi dădea pe de-a-ntregul pace: dacă, totuşi, nu eram decât un surogat care s-o-nlocuiască pe Ileana Sachelarie, a cărei imagine-mi stăruia în minte, în prezenţa şi-n absenţa lui Alexandru, şi dacă-mi stăruia mie-atâta, în mintea lui de ce n-ar fi stăruit?

  Într-o zi, cam a zecea de când ne tot vedeam, ne-a apucat seara pe plajă. Fusese o zi extrem de călduroasă. În violetul roşiatic al amurgului, ochii lui Alexandru păreau de-un albastru şi mai intens decât în plină zi. Rămăsesem singuri pe nisip. El stătea răzimat într-un cot şi fuma, iar eu stăteam întinsă pe cearşaf şi sorbeam ultimele raze ale amurgului care totdeauna-mi dau o stare pe care n-aş numi-o tristeţe, ci mai degrabă sentiment al ireparabilei treceri. Stăteam nemişcată ca un gisant.

  — Ce e-aceea?

  — O piatră de mormânt care-l înfăţişează pe răposat: mort, deci aşezat orizontal. De la verbul francez gésir. Prin evul mediu, cred că şi-n Renaştere şi, ca o reminiscenţă, poate şi azi, morţii care-şi puteau „permite”, erau înfăţişaţi fie ca gisanţi fie ca oranţi, de la verbul latinesc orare.

  — A se ruga”.

  — Vezi că ştii?

  —