— Pavele, azi, oamenii primesc în şcoli o educaţie mai mult tehnică. Umanistica e lăsată cel mult pe planul doi. Azi eşti educat în scopul de-a fi cât mai devreme apt să-ţi câştigi pâinea. Să ştii că eu n-am nici un merit că ştiu nişte lucruri cu care trec drept „mare savantă” în ochii tăi. Norocul meu a fost să fi avut o mamă învăţată într-adevăr: un om care, cel puţin jumătate din viaţă, a citit. Acest tip de om devine din ce în ce mai rar. Azi, oamenii care se ocupă de critică literară, de pildă, aproape că mai mult scriu decât citesc, zău că nu exagerez! Trăim cu toţii într-o epocă a eficienţei: ai citit zece rânduri, scrii şi tu zece rânduri despre ele! Actul „gratuit” aproape că nu mai există în cultură. Prin asta înţeleg actul cultural care nu aşteaptă remunerare imediată, făcut fără intenţia de-a fi pus pe tarabă neapărat şi, mai ales, numaidecât. Cel care se-aşază, se pritoceşte, se prepară-ncet, răbdător, ca un coniac de viţă aleasă. Azi, mai totul e pus la fermentare artificială. Cine practică fermentaţia naturală e considerat un fel de ornitorinc, o fosilă vie printre-atâtea fiinţe intrepide şi adaptabile mai ceva decât cameleonul.

  — Stăteam deci ca un gisant. Însă prin capul meu viu umblau gânduri, mai ales un gând. Era bine, nu era bine să-l spun cu glas tare, eu tot aveam să-l spun.

  „Domnule Bujor – am zis eu abia mişcându-mi buzele – o iubiţi pe doamna Sachelarie?”. „Nu!”.

  Alexandru Bujor s-a albit la faţă. Întrebarea mea lovise-n plin. S-a uitat la mine scurt, prin fumul de ţigară, cu privirea omului căruia grozav ce-i vine sa dea cu-o piatră-ntr-un geam. Atunci, pentru prima oară, mi-a fost frică de el. Îmi luasem o libertate la care nimic din comportamentul lui nu-mi dădea dreptul. Sunt convinsă şi astăzi că-ntrebarea aceea a mea a grăbit urmarea. Deşi nici el nici eu nu ne-am clintit din loc, simţeam cum între noi creşte o tensiune care-avea să ducă la altceva decât ce fusese pân-atunci. Azvârlindu-şi departe mucul de ţigară nestins, Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei şi, cu o voce niţel tremurată, m-a-ntrebat: „Mai vrei să ai copii, domnişoară? Nu te-ai răzgândit?”. „Nu. Eu mă răzgândesc greu”.

  Aplecându-se foarte puţin asupra mea, dar luându-mi lumina, a continuat, fără să mă scape din ochi: „Ai vrea să faci copiii-ăştia cu mine?”. „Da”.

  Răspunsul meu atât de prompt dovedea că fusese dat cu mult înaintea întrebării lui Alexandru Bujor. Eu mă-ndrăgostisem de el. Dacă n-ar fi fost corectitudinea lui care, nici azi nu ştiu dacă era o tactică sau adevărată lipsă de interes faţă de mine, poate că n-ar fi mers atât de la sigur. Şi dacă n-ar fi venit după „balul absolvenţilor”, la care mă simţisem fată-bătrână fiindcă mersesem singură, când hotărâsem să mă mărit cât mai curând, poate că aş mai fi reflectat înainte de-a-i răspunde lui Alexandru Bujor. Întrebarea lui era atât de neaşteptată, iar principiul meu de-a spune oamenilor adevărul, atât de-nrădăcinat în mine, încât… „Copiii vrei să fie legitimi, nu?”. „Sigur”, am răspuns eu cu un glas pierit. „Prin urmare, trebuie să te măriţi cu mine”. „Aşa s-ar părea”. I-a venit să zâmbească. „M-ai lua chiar dacă doamna Hangan ar zice „nu”?”. „Chiar”.

  În clipa-aceea, aplecându-se spre mine, m-a privit grav în ochi. Mi s-a părut că ceva se topeşte-n sufletul lui.

  — Pavele, aşa m-am măritat eu Alexandru Bujor.

  — Îţi pare rău că te-ai măritat cu el?

  — Nu. El m-a luat fiindcă voia copii. Copiii pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-i facă.

  — De unde ştii? Ţi-a spus el?

  — Nu mi-a spus nici el, nici altcineva, dar sunt atâtea lucruri pe care le ştii fără să ţi le spună nimeni! El m-a luat fiindcă dorea copii. La urma urmei, de-asta l-am luat şi eu. Era deştept, atrăgător, talentat, eram îndrăgostită de el. Ce puteam dori mai bun ca tată pentru un copil pe care ardoarea unei fiinţe de nouăsprezece ani, însetată de iubire şi de dorul maternităţii, abia-l aştepta? Asta, la o primă vedere. Apoi, Pavele, dacă privim viaţa ca pe-o permanentă experienţă nu ne mai pare rău de nimic. Zece ani, cât am fost măritată cu Alexandru Bujor, nu m-am putut mărita cu altcineva şi nici propuneri directe de amor nu mi s-au făcut. Plus că, fiind măritată, consideram de datoria mea să resping orice tentaţie erotică.

  — Şi-au fost multe?

  — Numărul nu contează, ci intensitatea. Am fost îndrăgostită de cineva. L-am ocolit, ca să rămân ceea ce numesc eu, tradiţionalistă cum sunt, femeie cinstită. Cât am fost măritată cu el, şefii mei, Voicu Marin şi Titus Verzeu, deşi „dragă” le eram şi-atunci ca sarea-n ochi, n-au îndrăznit să-mi dea un picior. Alexandru Bujor era şi pe-atunci, ca şi astăzi, nu numai un scriitor de talent, ci şi un gazetar temut. Unul care dacă te-a azvârlit o dată-n gura lumii nici dracul nu te mai scoate din ea şi nici o apă nu te mai spală. Dacă m-aş fi dus să mă plâng de Marin şi de Verzeu lui Alexandru nu spun că i-ar fi desfiinţat, dar o umbră ca un semn de-ntrebare cât un stâlp de telegraf tot ar fi azvârlit asupra lor şi ştii principiul că nu e bine să zgârmi în rahat. Dar ei ştiau foarte bine cu cine-aveau de-a face. Ştiau că cine nu-i spune lui Voicu Marin „vă rog, domnule profesor” pentru a-şi păstra postul n-o să se roage nici de-un bărbat care-a lăsat-o. Şi-apoi şi pe-atâţia-i lucraseră pân' la mine, încât ajunseseră maeştri în lucrături: reducere de posturi! Poţi să zici ceva?! Reducere de posturi, fără tinichea legată de coadă. Lucrătură fină. În meseria asta, Voicu Marin debutase ca un tâmplar de mobilă negeluită şi când îmi venise mie rândul la „exmatriculare”, ajunsese-un adevărat ebenist.

  — Sânziană, te-ai măritat