— Da. Am să-ţi spun ceva, Pavele. Am fost îndrăgostită de el, până peste urechi, fiindcă e un bărbat foarte atrăgător, dar nu l-am iubit niciodată. Din focul de la-nceput, când a trecut vâlvătaia, în loc să rămână cărbuni trainici care să ardă acoperiţi mai departe, încet-încet n-a mai rămas decât un scrum firav. Mai întâi – asta n-are legătură numai cu Alexandru – îmi dau pe zi ce trece seama că eu nu pot iubi decât un om modest. Nu e vorba de situaţia lui socială. Iar modest pentru mine nu-nseamnă „oarecare”. Prin modestie – deşi unii o consideră virtutea cea mai apropiată de viciu, şi anume de ipocrizie – prin modestie, înţeleg calitatea sufletească a omului ajuns atât de sus încât consideră de la acea-nălţime pe toată lumea egală. Nu pot iubi oameni în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii. Nu pot iubi oameni care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. De aceea nu l-am iubit pe Alexandru Bujor. Căsătoria mea cu el ca şi răcirea mea de el au pornit de la Ileana Sachelarie. La vreo cinci-şase luni după ce ne-am căsătorit, i-a apărut Ilenei Sachelarie Rudele sărace ale gloriei. Eu socotesc romanul ăsta una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit, o carte demnă de orice mare literatură.

  — Aşa cred şi eu.

  — L-am citit cu sufletul la gură. În troleibus, în pauzele de la cursuri, iar când s-a terminat mi-a părut atât de rău de parc-aş fi pierdut o amintire dragă. I l-am dat şi lui Alexandru să-l citească – parcă trebuia să i-l dau eu?! A trecut o săptămână, au trecut două, Alexandru nu spunea un cuvânt despre carte. Era clar că nu voia să spună. Imaginea Ilenei Sachelarie abia se mai umbrise pentru mine. Rudele sărace ale gloriei o aduceau în actualitatea mea sufletească, aureolate de-o nouă lumină; o transformau într-o imagine acută.

  „Alexandre, ai citit Rudele sărace ale gloriei?”. „Da”. „Şi nu ţi se pare extraordinară?”. „Să nu exagerăm!”. „Mie, cu mintea mea a slabă mi se pare extraordinară!”. „Mă rog…”.

  Cu asta discuţia se-ncheiase.

  Trecuseră două luni de la apariţia cărţii. Nici un articol în vreo gazetă literară, nici măcar o recenzie cât de prizărită. O evidentă conspiraţie a tăcerii. Mi-am manifestat nedumerirea faţă de Mama, în a cărei judecată am crezut neclintit, totdeauna.

  „De ce te miri? Majoritatea criticilor fac cronici la oameni, nu la cărţi. Dacă Ileana Sachelarie ar fi directoare de editură, nevastă de director, redactor măcar, pe undeva, ar fi plouat cu osanale la adresa ei, dar aşa? Cine este Ileana Sachelarie? O scriitoare care stă acasă şi scrie, care nu trage sfori, nu face parte din nici o gaşcă, nu declară pe nimeni genial, ca acela s-o declare şi el genială, şi care, pe deasupra, mai are şi-un talent solid, un gust desăvârşit, calităţi care, oricum, nu se iartă!”. „Dar Alexandru cum de nu le spune în redacţie că merită să se scrie despre ea?”.

  Mama s-a uitat lung la mine şi nu mi-a dat nici un răspuns. Era inutil să-ncerc să forţez tăcerile, atât de expresivele tăceri ale Mamei.

  Într-o după-amiază, întorcându-mă de la cursuri, l-am găsit pe Alexandru cu doi dintre criticii care-l tămâiau şi care-l tămâie şi astăzi, cu Emil Anton şi cu Grigore Dinulescu. Emil Anton – devenit „Emil” din vreun elan rousseau-ist poate, căci pe numele lui adevărat îl cheamă Vasile Anton – scria şi scrie şi astăzi, mai ales despre morţi şi morţi demult, deci morţi cu situaţie clară, şi despre vii, foarte vii prin locurile unde sunt plasaţi. Faţă de Alexandru Bujor, Emil Anton a arătat totdeauna o fidelitate demnă de-o cauză mai bună, zic eu, dat fiind că-l apără şi-n cazuri de neapărat, când Alexandru Bujor, de exemplu, scrie scenarii de filme de-un gust îndoielnic sau cărţi nu zic nedemne, dar nu de demnitatea unui om care la douăzeci şi patru de ani era laureat al premiului de stat pentru un roman pe drept cuvânt clasic.

  Cu Grigore Dinulescu lucrurile erau şi sunt mai complicate. Dinulescu scrisese totdeauna la „concurenţă”, iar tămâierile lui la adresa lui Alexandru erau şi sunt intermitente. Între ei, când e mare amor, când răceli, tignafes, jucării aruncate peste gard, trânteli, pufneli, articole de luare peste picior ale unuia despre celălalt, ca după aceea să ajungă la „pupat toţi piaţa endependenţi”; unei asemenea perioade calme, duioase, îi urmează obligatoriu una de relaţii „deteriorate”, cum scriu ziarele. Cu Dinulescu, Alexandru s-a aflat de totdeauna, deci, într-un amor ciclic: aci pipa păcii, aci securea. Cum îţi spuneam, l-am găsit pe Alexandru în mare vervă, cu cei doi critici care, independent de relaţiile lor cu Alexandru, n-aveau ochi să se vadă unul pe altul, ca doi buni colegi de disciplină, la aceeaşi catedră universitară. Emil Anton, înăltuţ, bine făcut la corp, spelb – tipul de bărbat fără pic de păr pe piept, cu-o barbă pe care poate s-o radă-n fiecare zi sau la două săptămâni că tot atâta – cu un păr des, tuns modern, într-un stil intermediar între intelectual şi frizer, cu-o mutră frumuşică, de copil bătrân, totdeauna impecabil îmbrăcat, făcând pe frumosul şi fiind convins de succesul lui la femei, avid de aventuri de două parale, ca unul însurat din anul I de Facultate, dornic să recupereze o tinereţe monogamă, era tipul mediocrului relativ învăţat, al cărui singur merit era o perseverenţă şi-o conştiinciozitate în stare să găurească munţii. Ăsta n-ar fi scris un rând despre ceva ce n-ar fi citit din scoarţă-n scoarţă. Tu însă puteai să-l citeşti pe el tot din scoarţă-n scoarţă că afară de date – exacte, ce e drept – o idee demnă de reţinut nu găseai în cele minimum trei-patru sute de pagini pe care