le scria anual. În scris îl ignora pe bunul său coleg Grigore Dinulescu aşa cum şi acesta-l ignora pe el. Însă de câte ori îşi vorbeau aveau grijă să-şi scoată pârleala, azvârlindu-şi în faţă unul altuia câte lături puteau, pe-un ton care-ncerca să fie de-o „maaare” urbanitate, ceea ce lui Dinulescu îi şi reuşea, el fiind şi deştept. De talie mijlocie, slab, negru-tăciune, cu un aspect ponosit, în ciuda hainelor bune pe care le purta, cu un cap cât un pumn, „coafat” romantic, cu nişte păr creţuliu lung şi fără luciu, adus abil – credea el – peste o chelie apărută de la prima tinereţe, cu nişte ochi frumoşi, negri, plini de-o ironie neagresivă, cu vorbă domoală, ponderată şi cu-o voce ca un fir de aţă tras dintr-o haină putredă, atât de subţire şi de pricăjită ce era, Grigore Dinulescu îţi inspira, de la prima vedere, simpatie şi chiar duioşie, iar când îl ascultai, respect pentru-nvăţătura, pentru fineţea judecăţii şi-a observaţilor lui. Cu o fire aplecată spre meditaţie, spre aprofundarea lucrurilor, cu o fire de cărturar deci, din păcate, lăsându-se antrenat pe panta gazetărească a criticii literare, adică, spre cronica săptămânală şi nu doar spre una, ci spre mai multe, alunecase şi spre o superficialitate pe care nu trebuia să fii de meserie ca s-o bagi de seamă. Cronicile astea ale lui – pe care, dacă le luai de bune, reieşea că Grigore Dinulescu citea pe puţin o mie, o mie cinci sute de pagini pe săptămână şi-n mai toate limbile pământului, pe lângă faptul că puţeau a citit din trei în trei şi-a compilare de articole de prin gazete străine, mai erau şi de-o platitudine cu totul nedemnă de el. Măsura inteligenţei şi-a culturii lui Grigore Dinulescu o găseai în cărţile lui, în lucrurile care nu se făceau de azi pe mâine. Grigore Dinulescu manifestă o ciudată instabilitate în comportament, cu-atât mai ciudată cu cât dedesubtul ei nu se află nici un interes. Pe lângă adevărate acte de cultură – pe care le face din convingere profundă, dându-şi silinţa să dezgroape scriitori de valoare, a căror viaţă civică n-a fost tocmai exemplară, ştiind de la-nceput că-şi va aprinde paie-n cap – îl apucă un pueril spirit de frondă, un spirit de „mamă a răniţilor”, manifestat prin cronici la unii scriitori care se-autodeclară nedreptăţiţi şi geniali, cronici, articole cu aprecieri disproporţionate faţă de valoarea cărţilor în cauză. Cronici şi articole care-l pun pe împricinat alături de Tolstoi, de Dostoievski, „egali la puncte”, iar pe Thomas Mann – alături el de-mpricinat, de exemplu. Mă rog, nişte lucruri alăturea cu drumul – dar rău de tot – pe care sunt convinsă că Dinulescu de fapt nu le crede. Ăştia erau cei doi companioni ai lui Alexandru din după-amiaza aceea. Am făcut nişte cafele pentru noi toţi şi i-am tratat cu ştrudel făcut de Mama. Se vorbea de una, de alta, de nişte schimbări pe la gazetele literare, care pe unde se mai dusese, lucruri neinteresante pentru mine.

  „Domnilor – am zis eu la un moment dat, după ce tot timpul tăcusem – cum de nu scrieţi, în fine, nu se scrie nici o cronică la Rudele sărace ale gloriei?”

  Amândoi, deodată, s-au uitat la Alexandru cu-o privire încurcată, şi-n chip de răspuns au dat vag din umeri.

  Alexandru s-a uitat la mine cu-o uitătură de să mă bage-n pământ şi alta nimic. Cu un glas alb ca şi faţa, mi-a spus din vârful buzelor: „Tu de-nvăţat nu ai?”. „Că bine zici! Mă duc să-nvăţ la anatomie”, am spus eu, şi luându-mi la revedere de la cei doi critici, am plecat la bucătărie să-nvăţ.

  Pe vremea aceea, locuiam într-o garsonieră. Învăţam eu, că trebuia să-nvăţ, dar nu-mi tihnea. Uitătura lui Alexandru îmi trecea ca o răcoare prin suflet. Când am auzit uşa de la intrare închizându-se-n urma celor doi musafiri, a-nceput să-mi bată inima. Alexandru a intrat în bucătărie izbind uşa de frigider.

  „Sânziana!”

  M-am ridicat în picioare ca un soldat strigat de sergentul-major şi, dând de ochii lui Alexandru, m-am tras instinctiv îndărătul mesei.

  „Te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi dacă n-ai destule scrie articole de critică şi-ncearcă să le plasezi pe la gazete, dar nu te-amesteca în relaţiile mele cu oamenii. Lasă tonul ăsta de domnişoară moralizatoare, care ţine discursuri pe pietroaie-n Hyde Park. Să nu zici că nu ţi-am spus!”. „Am să-mi dau osteneala de-aici înainte să nu mă mai amestec în nici un fel de relaţii ale tale cu nici un om: trecute, prezente sau viitoare. Şi-ţi mai promit ceva: am să-ţi studiez stilul verbal, cinetic şi mimic la fel de atent ca şi pe cel scris”. „Nu e treaba ta ce scriu sau despre ce scriu oamenii!”. „Şi eu care credeam că e treaba cititorilor!”.

  — Literatura nu era „treaba” mea atunci, aşa cum, mai târziu, nici viaţa Lilianei Fodor n-avea să fie „treaba” mea. Cât de mult se repetă viaţa! Şi cum nu ţi se iartă că, luând-o-n serios, vrei să participi la ea din toată fiinţa şi fără beneficiu…

  * „Meciul” nostru s-a-ncheiat la egalitate. Din ziua aceea, a apărut între mine şi Alexandru exact ceea ce nu trebuie să existe într-o familie: teama unuia faţă de celălalt. Eu am început să mă tem să-mi mai spun părerile faţă de el. În orice discuţie, ocoleam nişte subiecte aşa cum vasele ocolesc recifele. Alexandru, dându-şi seama din replicile mele că eram mai deşteaptă decât mă crezuse, a-nceput să se teamă de cenzura mea. Coleric, ţâfnos şi nestăpânit cum era, cu toate că ştia că-l observ atent, nu-şi dădea osteneala să se prefacă. Eu însă mă prefăceam. Vrând să par indiferentă la multe lucruri pe care le făcea şi care mie nu-mi plăceau, mă prefăceam. Mi-era teamă de privirea urâtă, umilitoare, care-i învineţea ochii, de dispreţul care-i ţâşnea din fiecare por, de scârba şi de răutatea din vocea lui când te certa.

  Mă certase şi Mama, şi nu o dată. Dar pe chipul şi-n glasul ei