Ce cred eu că i-a stricat şi-i strică cel mai mult lui Alexandru Bujor e felul ăsta de-a trăi mereu în „piaţă”, în public: „Învaţă să cunoşti oamenii printre oameni; învaţă să meditezi asupra lor în singurătate”, zice Goethe, dar Goethe e un autor care pe Alexandru îl plictiseşte! Alexandru are, nu exagerez, un fel de spaimă a vidului. Îi place să fie mereu înconjurat, de oricine, dar înconjurat, şi mai ales adulat. Pe la toate revistele pe unde-a trecut, avea adevărate „locotenenţe”, alcătuite din nişte tipi care nu se despărţeau de el, arivişti de duzină, pe care de fapt doi bani nu dădea, aliniaţi la dreapta lui, la stânga, în faţă, în spate, ca gorilele unui caudillo sud-american. Mult rău i-a făcut gazetăria… prost înţeleasă.

  — Dar el ca şi gazetar a făcut şi mult bine. A luat apărarea unor oameni, în cauze drepte, a deschis anchete, a stârnit un curent de opinii. Şi-apoi straşnic ştie scrie!

  — Tot ce spui tu e-adevărat. Alexandru Bujor e un amestec de mari calităţi şi de mari defecte. Cel mai mare defect al lui e lipsa de măsură; al doilea – o-ncăpăţânare care-l duce la fapte pur şi simplu stupide – e pătimaş, nestăpânit, bănuitor; darnic şi indulgent numai cu cine nu trebuie, azvârlind cu miile pe fereastră pentru toanele lui şi-ale „locotenenţilor” şi nedând cinci lei pe-o floare pentru nevastă. Asta eram eu. Nu e rău, nici zgârcit. Pe unde-a trecut, de câte ori s-a-nscăunat, a-nceput-o cu dărnicie, cu „parastase”. Nu e rău, dar face mult rău în jurul lui. E foarte influenţabil. Şi nu ştiu cum se face că toţi oamenii influenţabili sunt permeabili ca tifonul la sfaturile proaste şi impermeabili ca sticla şi ca betonul-armat la cele bune. Toate sfaturile proaste ale „locotenenţilor” şi-ale altora ca ei se prindeau de el ca scaieţii de coada câinilor. Ce era bun în el abia mai răsufla de gunoaiele-n care se-afunda tot mai mult, cu spiritul ăsta de gaşcă, de tras sfori, cu atmosfera asta de maidan intelectual în care se complăcea, cu azvârlirea permanentă de lături în capul cui se nimerea, viu sau mort, cu o ură nepotolită împotriva oricui îl ignora sau nu era de-aceeaşi părere cu el. A creat întotdeauna în jurul lui o atmosferă efervescentă, ce e drept, dar de-o efervescenţă insalubră. Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara lor. Alexandru Bujor nu respinge nici un mijloc prin care să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere nu se-nclină în faţa logicii şi-a adevărului, ci logica şi adevărul trebuie să se-ncovoaie-n faţa punctului său de vedere. Patima asta-i ia minţile, îi întunecă o inteligenţă reală. Când spun că mult rău i-a făcut gazetăria să ştii că ştiu ce spun. Ziceai că straşnic ştie să scrie. Cred că şi calitatea asta i-a dăunat. Dacă n-ar fi avut atâta iuţeală de condei şi-atâta incisivitate, necesare gazetarului, dacă fraza nu i-ar fi ieşit din primul foc, şi-ar fi trebuit s-o refacă, o dată, de două, de trei ori, poate că asta i-ar fi cerut mai multă reflecţie şi i-ar fi dat timp să se răzgândească în privinţa unor lucruri. După ce-şi pălea cu nădejde victima – adversar imaginar – Alexandru trecea printr-o scurtă, foarte scurtă, perioadă de remuşcări, când i-ar fi făcut victimei şi „bouche a bouche”, ar fi umblat să-i obţină cavou dacă acela era mort, locuinţă dacă era viu; era gata să umble, să se bată, să se zbată pentru victimă. Dacă însă victima vie-ndrăznea să riposteze, remuşcările lui Alexandru încetau brusc, îi lua „ca cu mâna”, şi se năpustea asupra omului, cu o-nverşunare-n care-i târa şi pe acoliţi, formau o tabără, deveneau reprezentanţii unui principiu sacru pentru care-mbrăcau armura şi puneau mâna pe sabia dreptăţii împotriva oricui nu le-mpărtăşea părerea, şi astfel, dintr-o chestiune personală, care n-ar fi solicitat mai mult de doi inşi – Alexandru Bujor şi cel atacat – deodată, acest atac la persoană se lăţea, solicitând în „verva” polemică fanatizată, de fapt ce este mai urât şi mai josnic în sufletul omului: spiritul de răfuială, dorinţa mahalagească de-a căta pricină. Astfel, prin Alexandru Bujor şi-n jurul lui se crea o atmosferă de Domnişoara Nastasia. Studiindu-l pe Alexandru Bujor, am zis că o avea dreptate nenea Iancu Stein care zice că românul suportă foarte bine răul şi foarte rău binele. Alexandru este tipic pentru felul cum i se urcă omului la cap şi cum, apucat de ameţeala propriei persoane, începe să creadă că totul i se cuvine. Până la el, credeam – şi chiar şi azi, în ciuda lui, continui să cred – că succesul trebuie să-l facă pe om mai bun.

  — Asta – cum ţi-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puţini îs aceia. E ca şi cu avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cât are mai mult cu atât să dea mai mult? Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-şi strânge mai tare băierile pungii şi-şi pune mai multe lăcate la uşi?! Puţine suflete rămân neîntinate la ban şi la mărire.

  — Alexandru Bujor nu se numără printre ele. De unde ziceam, şi mai zic şi-acum, că succesul trebuie să-l facă mai bun pe om, tot eu zic că succesul venit prea devreme, prea dintr-o dată, poate strica mult omului, îl poate strica de tot. Alexandru, fără să fi trăit în cine-ştie-ce mare bogăţie, totuşi, n-a ştiut niciodată ce-i lipsa. A mâncat totdeauna pe săturate şi lucru bun, i-a fost iarna – cald, vara – răcoare, a fost îmbrăcat ca lumea şi iubit şi crescut ca domnii, cu profesor de franceză şi de engleză, fiindcă domnu' Tase Bujor, tâmplar de lux din gura Oborului, şi coana Maria, oameni simpli