dar luminaţi, vruseseră să facă din el domn. Domnu' Tase Bujor, oborean de baştină, şi coana Maria, ardeleancă venită-n Bucureşti ca fată-n casă la un doctor, căsătoriţi de la tinereţe, n-avuseseră nici un copil până la aproape cinzeci de ani ai coanei Maria şi până la peste cinzeci ai domnului Tase. Ţi-nchipui ce-nsemnase copilul ăsta pentru ei. Coana Maria numai mestecat în gură nu-i dădea, încolo până a strâns-o Dumnezeu, stătuse numai drepţi în faţa „pruncului”, care ieşise năzuros ca domnu' Tase, de nu ţi-ar fi mâncat două zile-aceeaşi mâncare şi nu s-ar fi-mbrăcat de două ori cu-aceeaşi cămaşă, ferească sfântul! şi zăcaş ca maică-sa, care, de-aceea, în viaţa ei n-avusese o prietenă, care nu pomenea o dată de neamurile ei, şi căreia, de când venise-n Bucureşti, o dată nu-i călcase piciorul prin Transilvania. De la coana Maria, Alexandru moştenise, pe lângă o fire pizmătăreaţă fără motiv, un spirit de ordine „austro-ungar” şi accese de zgârcenie surprinzătoare la un om – mai degrabă mână-spartă. Coana Maria dădea bani numai pe lucruri care meritau. Ca nevastă de tâmplar de lux, avea-n casă mobilă demnă de-un palat: piese rare, adunate în timp de domnu' Tase de prin poduri de la clienţi, considerate irecuperabile de-aceştia, restaurate cu-o răbdare de bijutier de domnu' Tase, copii după piese rare, făcute de mâna domnului Tase, mai „autentice” decât originalul, piese făcute din imaginaţia domnului Tase, care nu erau cu nimic mai prejos decât cele făcute de mari ebenişti. Aici, ai o mostră prea puţin reprezentativă: sufrageria asta, pe care Alexandru mi-a lăsat-o, neavând unde s-o pună la noua nevastă; e o comandă de prin '52, pe care clientul nu s-a mai prezentat niciodată s-o ridice, deşi o plătise pân' la ultimul creiţar. Piesele preţioase a găsit Alexandru unde să le pună la noua nevastă. Şi-a zis probabil că, pentru o doctoriţă, sufrageria asta e prea bună! Mobila Bujorilor era căptuşită şi dubşită de investiţiile coanei Maria: argintărie, olănduri, cristale, porţelanuri fine, vândute pe mai nimic de lume după război. Astea erau valori până la care urca informaţia şi priceperea coanei Maria. Altminteri, pe câte o piesă autentică din secolul al optsprezecelea, tronau – într-un cristal sau într-un porţelan, care chiar de nu era la fel de vechi ca „suportul” era însă de o calitate care nu-l contrazicea prea mult – tronau flori de mătase ori de tiul – că nu se inventase încă plasticul – iar pe pereţi picturi de gang. Acest interior eteroclit este perfect reprezentat spiritual în fiinţa şi-n opera lui Alexandru. Cu mult înainte ca eu să mă mărit cu Alexandru, pe când învăţam la literatură română despre el, Mama mi l-a caracterizat, cum până azi n-a reuşit nici un critic să-l caracterizeze, n-a reuşit sau n-a avut curajul: „Un amestec de mare şi viguros talent cu un prost-gust „desăvârşit”„. Cât timp povesteşte, Alexandru Bujor este un prozator de mâna-ntâi, în ciuda faptului că toate personajele lui, uman vorbind, sunt antipatice. Când însă vrea să „facă frumos”, să descrie de dragul descrierii, sau să facă, dragă Doamne, „consideraţii” este de-un prost-gust atât de „măreţ” că te-ntrebi – cine nu-l cunoaşte – dacă e voit, dacă nu e o farsă, o bătaie de joc la adresa cititorului. Astea sunt florile de crepsatin şi de tiul, ţigăncile cu ţâţe goale şi cu lulea din opera lui Alexandru Bujor! Îţi spuneam că, deşi mână-spartă, Alexandru are accese de zgârcenie, moştenite tot de la maică-sa, care nu se tocmea când cumpăra un pocal de argint, sau chiar dacă se tocmea, tot îl cumpăra, în schimb prăjea în aceeaşi untură până-o făcea scrum, iar piaţa şi-o făcea numai seara, când tot omul vinde pe cât o fi, numai să plece mai repede acasă. Foarte larg la nimicuri, culant cu portarii, cu chelnerii, cu şoferii de taxi, pe Alexandru-l apucă morbul zgârceniei la lucruri mari. N-am să uit cum, pe când era-nsurat cu mine, a vrut să cumpere de la cineva un Andreescu, un peisaj de-o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Mie, ca omului care-n viaţa lui n-a avut bani, îmi sunt necunoscute şi indiferente investiţiile. Dac-aş avea însă o dată bani să-mi cumpăr un tablou şi tabloul ăla mi-ar merge mie la suflet, de-ar cere vânzătorul pe el de zece ori cât ar face, dac-aş avea banii, i-aş da şi-aş lua tabloul. Pentru patru sute de lei nu s-au ajuns din preţ. Atâta l-am rugat să cumpere tabloul, eu care nu-l rugasem şi nici n-aveam să-l mai rog nimic! Atâta mi-ar fi fost de drag să ştiu că pot vedea zi şi noapte, la mine-n casă, tabloul acela ca un colţ de dumnezeire! Pentru patru sute de lei nu l-a luat! Să nu ţi-nchipui că nu-i avea! Nu! Dar nu admitea să dea pe-un lucru alt preţ decât cel stabilit de el. Patru sute de lei – vodca „locotenenţilor” pe-o săptămână! În sfârşit… Domnu' Tase, chibzuit, gospodar, ţinându-şi casa şi nevasta la mare cinste, bărbat chipeş şi cu vino-ncoa', nu-nţelesese să dea cu picioru' nici unei „ocazii”. Aşa că dintre femeile care-i plăcuseră îi scăpaseră numai ăle de urcaseră-n pruni, cum zicea coana Maria. Ceea ce, prin gene fidele, a moştenit nealterat Alexandru, care-n viaţa lui n-a dat cu piciorul vreunei „ocazii” cât de cât tentante, fără să acorde acestor amoruri mai multă importanţă decât unui mers la pescuit ori la vânătoare. Toate-aceste relaţii ale lui cu femeile erau înmatriculate-n categoria „parties de plaisir”, nepăsându-i nici pic ce-ar fi putut însemna el faţă de partenere. Pe el nu-l interesa decât ce-nsemnai tu pentru el. Printre-acele biete femei – bilet la cinema, tras cu puşca ori dat cu undiţa – unele-l iubiseră, suferiseră pentru el, fiindcă-şi făcuseră iluzii. Bărbaţii afemeiaţi, cu adevărat afemeiaţi şi nu simulanţi, sunt nestatornici, dar iubesc femeile. Ei suferă de-o mobilitate patologică, sufletească şi fizică, sunt pe drept cuvânt „suflet slab, ochi alunecoşi”, iubesc „efemerid”, dar sincer. Pentru un afemeiat, cea mai recentă femeie de pe listă este „unica” şi „ultima”. Afemeiatul are o inepuizabilă capacitate de-a se iluziona. Alexandru Bujor nu este un afemeiat. El