oamenii o numesc întotdeauna tragică. O parte din mine credea că era posibil ca ea să fi ştiut asta, să o fi adus pe Thalia în Tinos ca să o scutească şi să o salveze de dezastrele pe care Madaline ştia că nu le poate ţine departe de fiica ei. Dar acum mi-o imaginez pe Madaline în felul în care Mamá trebuie să şi-o fi imaginat-o mereu: Madaline, cartografă, stând jos, desenându-şi calmă harta viitorului şi excluzând-o cu grijă din graniţele acestei hărţi pe fiica ei care era o povară. Şi reuşise, într-un mod spectaculos, să aibă o viaţă plină de împliniri, eleganţă şi respect, cel puţin aşa reieşea din acest anunţ funerar.

Îmi dau seama că nu pot accepta asta. Succesul Madalinei, faptul că până la urmă a ieşit basma curată. E ridicol. Unde era plata, unde era pedeapsa severă binemeritată?

Şi totuşi, în timp ce împătuream ziarul, am început să mă îndoiesc de concluziile trase după citirea enunţului, iar acest lucru să nu-mi dea pace. Ideea că am judecat-o prea dur pe Madaline, că eu şi ea, de fapt, nu eram chiar atât de diferiţi. Nu am tânjit amândoi după evadare, după reinventare, după identităţi noi?! Nu ne-am eliberat amândoi în cele din urmă, tăind sfoara ancorelor care ne ţineau acolo? Am luat asta în derâdere, spunându-mi că nu semănăm deloc, chiar dacă simt că în spatele supărării mele este, de fapt, sentimentul de invidie, că ea reuşise în viaţă mai bine decât mine.

Am aruncat ziarul. Dacă Thalia va afla asta, nu va fi de la mine.

 

Mamá a adunat morcovul ras de pe masă cu un cuţit şi l-a pus într-un bol. Detesta să arunce mâncarea. Va face un borcan cu marmeladă din resturi.

— Ei bine, ai de luat o decizie importantă, Thalia, a spus ea.

Thalia m-a surprins întorcându-se spre mine şi întrebându-mă:

— Ce vei face, Markos?

— O, ştiu ce ar face el, a spus Mamá repede.

— Aş pleca, am spus eu, răspunzându-i Thaliei, uitându-mă la Mamá, încântat să fac pe revoltatul care credea Mamá că sunt.

Bineînţeles că vorbeam şi serios. Nu puteam să cred că Thalia ezita. Aş fi sărit în sus de bucurie să am şansa asta. O educaţie privată. La Londra.

— Ar trebui să te gândeşti la asta, a spus Mamá.

— M-am gândit deja, a răspuns Thalia ezitând.

Apoi, şi mai nehotărâtă, şi-a ridicat privirea spre Mamá:

— Dar nu vreau să fac asta.

Mamá a pus jos cuţitul. Am auzit-o expirând încet. Îţi ţinuse respiraţia? Dacă da, atunci faţa ei stoică nu trăda niciun semn de uşurare.

— Răspunsul este da. Bineînţeles că da.

Thalia s-a întins peste masă şi a apucat-o pe Mamá de încheietura mâinii.

— Mulţumesc, mătuşă Odie.

— O să spun asta o singură dată, am zis eu. Cred că e o greşeală. Faceţi amândouă o mare greşeală.

S-au întors către mine şi m-au privit.

— Vrei să plec, Markos? a întrebat Thalia.

— Da, am răspuns. O să-mi lipseşti mult, şi tu ştii asta. Dar nu poţi să dai cu piciorul unei educaţii într-o şcoală privată. Ai merge apoi la universitate. Ai putea deveni cercetătoare, om de ştiinţă, profesoară, inventatoare. Nu-ţi doreşti asta? Eşti cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc. Ai putea fi orice vrei tu!

M-am oprit.

— Nu, Markos, a spus Thalia apăsat. N-aş putea.

A spus-o cu aşa o hotărâre încât am rămas fără replică.

Mulţi ani după aceea, când mi-am început practica în chirurgia plastică, am înţeles ceva ce nu pricepusem în acea zi în bucătărie când încercam să o conving pe Thalia să părăsească Insula Tinos pentru internat. Am învăţat că lumea, în general, nu vede ce se află înăuntrul tău, că nu dă nici doi bani pe speranţele, visele, necazurile tale, care rămân ascunse dincolo de piele şi oase. Era atât de simplu, de absurd şi de crud în acelaşi timp! Pacienţii mei ştiau asta. Vedeau că mult din ceea ce erau va fi sau putea fi pus în legătură cu simetria structurii osoase, cu spaţiul dintre ochi, cu lungimea bărbiei, cu vârful nasului, dacă aveau un unghi ideal între nas şi frunte, sau nu.

Frumuseţea este un dar imens, nemeritat, oferit la întâmplare şi în mod absurd.

Aşa că mi-am ales ca specializare medicală să estompez handicapul oamenilor ca Thalia, să rectific, cu fiecare tăietură a bisturiului, o nedreptate arbitrară, să mă opun, fie şi puţin, ordinii mondiale pe care o găseam degradantă, una în care o muşcătură de câine îi putea fura unei fetiţe viitorul, transformând-o într-o proscrisă, într-un obiect de dispreţ.

Cel puţin asta îmi spun. Presupun că mai există şi alte motive pentru care mi-am ales chirurgia plastică. Banii, de exemplu, prestigiul, statutul social. Să spun că am ales-o doar pentru Thalia ar fi prea simplu – oricât de încântătoare ar fi ideea – puţin prea ordonat şi echilibrat. Dacă am învăţat ceva la Kabul e că oamenii se comportă confuz, imprevizibil şi sunt indiferenţi la simetriile potrivite. Dar pentru mine este ceva confortabil existenţa unui model, a unei relatări a vieţii mele care prinde formă, ca o fotografie în camera obscură, o poveste care începe încet şi susţine binele pe care am vrut mereu să-l văd în mine.

Mi-am petrecut jumătate din stagiul de practică medicală la Atena, îndepărtând riduri, ridicând sprâncene, întinzând obraji, dând o nouă formă unui nas nereuşit. Cealaltă jumătate am petrecut-o făcând ceea ce voiam de fapt, şi anume să zbor prin lume – în America Centrală, în Africa Subsahariană, în sudul Asiei şi în Orientul Îndepărtat – şi să lucrez cu cei mici, reparând buze despicate şi cerul gurii, înlăturând tumori faciale, reparând răni faciale. Munca la Atena nu-mi aducea prea multă satisfacţie, dar salariul era bun şi îmi permiteam astfel luxul să-mi iau săptămâni şi luni libere pentru munca voluntară.

Apoi, la începutul anului 2002, am primit un telefon la birou de la o femeie pe care o cunoşteam. O chema Amra Ademovic. Era o infirmieră din Bosnia. Ne întâlnisem la o conferinţă la Londra cu câţiva ani în urmă şi avusesem un sentiment plăcut în acel weekend, pe care l-am considerat amândoi neimportant, deşi am păstrat legătura şi ne-am mai văzut în diferite alte ocazii în particular. Spunea că