o scrisoare de la Madaline. Se întârzia cu filmarea, intervenise ceva. Mai întâi, directorul de imagine – Madaline scrisese DOP{39}, iar Thalia a trebuit să ne explice – căzuse de pe o schelă pe platou şi îşi fracturase braţul în trei locuri. Apoi vremea făcuse ca filmările în acea locaţie să facă din ce în ce mai greu.

Aşa că suntem puţin „în aşteptare”, cum spun ei. Nu ar fi chiar aşa de rău, pentru că avem timp să rezolvăm nişte probleme minore din scenariu, dacă nu ar însemna şi că nu ne vom întâlni aşa cum am sperat. Sunt distrusă, dragii mei. Îmi lipsiţi toţi atât de mult, mai ales tu, Thalia, dragostea mea. Pot doar să număr zilele până la sfârşitul primăverii, când vom termina filmările şi vom fi din nou împreună. Vă port pe toţi trei în inimă, în fiecare minut, în fiecare zi.

— Nu se va întoarce, a spus Thalia, fără nicio emoţie, întinzându-i mamei scrisoarea.

— Bineînţeles că se va întoarce! am spus eu zăpăcit.

M-am întors spre Mamá, aşteptând să spună ceva, măcar un cuvânt de încurajare. Dar ea a împăturit scrisoarea, a pus-o pe masă şi a plecat fără să spună nimic să pună apă la fiert pentru cafea. Şi îmi amintesc că m-am gândit cât de necugetat era din partea ei să nu o consoleze pe Thalia, chiar dacă şi ea înţelesese că Madaline nu se va mai întoarce. Dar nu ştiam – nu încă – faptul că ele se cunoşteau bine una pe cealaltă, poate mai bine decât le cunoşteam eu pe ele. Mamá o respecta prea mult pe Thalia ca să o cocoloşească. Nu ar insulta-o pe Thalia cu o încurajare falsă.

A sosit primăvara, cu toată splendoarea ei verde, şi a trecut.

Am primit o carte poştală de la Madaline, ceea ce părea o scrisoare redactată în grabă, în care ne informa de mai multe probleme care apăruseră pe platoul de filmare, de data aceasta având de-a face cu cei care investiseră în film şi care ameninţau să se retragă din proiect din cauza tuturor întârzierilor. În această scrisoare, spre deosebire de ultima, nu a menţionat nimic de ziua în care se va întoarce.

Într-o după-amiază caldă de la începutul verii – asta ar fi în 1968 – eu şi Thalia am mers pe plajă cu o fată pe care o chema Dori. Pe atunci, Thalia locuia cu noi la Tinos de un an, iar faţa ei desfigurată nu mai atrăgea aşa de tare atenţia şi oamenii nu-i mai aruncau priviri stăruitoare. Era liniştită, deşi fusese întotdeauna înconjurată de o curiozitate imensă, care acum începea să dispară. Avea deja prietenii ei – printre care Dori – care nu mai erau speriaţi de cum arăta, prieteni cu care mânca de prânz, bârfea, se juca după şcoală şi învăţa. Devenise aproape o figură obişnuită şi, trebuia să recunosc cu admiraţie, cei de pe insulă o acceptaseră ca pe una de-a lor.

În acea după-amiază plănuisem să înotăm toţi trei, dar apa era încă mult prea rece şi am ajuns să stăm pe stânci şi să moţăim. Când eu şi Thalia ne-am întors acasă, am găsit-o pe Mamá în bucătărie, curăţând morcovi. O altă scrisoare ne aştepta sigilată pe masă.

— E de la tatăl tău vitreg, a spus Mamá.

Thalia a luat scrisoarea şi a urcat scările. A durat mult până când a coborât. A pus hârtia pe masă, s-a aşezat, a luat un cuţit şi un morcov.

— Vrea să mă duc acasă.

— Înţeleg, a spus Mamá.

Mi s-a părut că sesizez o emoţie vagă în vocea ei.

— Nu chiar acasă. Zice că a contactat o şcoală privată în Anglia. Aş putea să mă înscriu la toamnă. Spune că ar plăti el totul.

— Şi mătuşa Madaline? am întrebat eu.

— A plecat. Cu Elias. Au fugit pe ascuns.

— Şi filmul?

Mamá şi Thalia s-au uitat una la alta şi şi-au îndreptat apoi privirea în acelaşi timp spre mine. Şi aşa am văzut ceea ce ele ştiuseră tot timpul.

 

Într-o dimineaţă din 2002 – trecuseră mai bine de treizeci de ani de atunci – în perioada în care mă pregătesc să mă mut de la Atena la Kabul, dau în ziar de anunţul funerar al Madalinei. E trecută cu numele Kouris, dar recunosc pe faţa bătrânei un zâmbet familiar, ochii ce îi strălucesc şi ceva mai mult decât ruina frumuseţii ei din tinereţe. Paragraful mic de sub poză spune că, în tinereţe, a fost pentru scurt timp actriţă, înainte să-şi înfiinţeze propria companie de teatru la începutul anilor ’80. Această companie primise numeroase aprecieri şi laude din partea criticilor pentru mai multe producţii, mai ales pentru reprezentaţiile extinse Long Day’s Journey into Night a lui Eugene O’Neill la mijlocul anilor ’90, Pescăruşul lui Cehov şi Engagements de Dimitrios Mpogris. Anunţul funerar spune că era cunoscută în comunitatea de artişti ai Atenei pentru munca ei caritabilă, pentru prezenţa de spirit, simţul stilistic, petrecerile scumpe pe care le dădea şi interesul său pentru autorii dramatici nepublicaţi. Paragraful anunţă că a murit după o lungă luptă cu emfizemul, dar nu menţionează vreun soţ sau vreun copil în viaţă. Sunt uimit să aflu că a locuit la Atena mai mult de două decenii, într-o casă situată la doar şase blocuri de locuinţa mea din Kolonaki.

Las ziarul jos. Spre surprinderea mea, sunt un pic nervos şi supărat pe această femeie, acum decedată, pe care nu am mai văzut-o de mai bine de treizeci de ani. Sunt surprins când citesc conţinutul acestui anunţ funerar. Mi-am imaginat-o mereu pe Madaline ducând o viaţă agitată, tumultuoasă, capricioasă, ani de crize şi începuturi, colaps, regret, o viaţă plină de aventuri necugetate. Mi-am imaginat mereu că s-a autodistrus, probabil a avut o moarte timpurie pe care