desprinde părţi din ea – ca şi cum, literal, ar fi vrut să le ţină laolaltă. În portul de feriboturi din Tinos, ne-a îmbrăţişat pe toţi. Pe Thalia a ţinut-o cel mai strâns, cel mai mult, cu buzele într-un singur sărut prelungit în vârful capului. Nu şi-a dat jos nicio clipă ochelarii de soare.

— Îmbrăţişează-mă, am auzit-o şoptind.

Thalia s-a supus rigidă.

Când feribotul s-a pus în mişcare, greoi şi cu zgomot, lăsând în spate o dâră de apă învolburată, m-am gândit că Madaline va sta la pupa, că ne va face cu mâna şi ne va trimite bezele. Dar s-a dus repede spre prora şi s-a aşezat. Nici nu s-a uitat la noi.

Când am ajuns acasă, Mamá ne-a rugat să ne aşezăm. Stând în picioare în faţa noastră, ne-a spus:

— Thalia, vreau să ştii că nu trebuie să mai porţi chestia asta în casă. Nu din cauza mea. Sau a lui. Fă-o doar dacă aşa vrei tu. Nu mai am nimic de spus în legătură cu această problemă.

Atunci am înţeles, mi-a fost clar dintr-o dată, ce văzuse Mamá deja. Că masca fusese pentru Madaline. Ca să o scutească pe ea de jenă şi ruşine.

Mult timp Thalia nu a făcut nicio mişcare şi nu a scos niciun cuvânt. Apoi, uşor, şi-a ridicat mâinile şi şi-a desfăcut benzile de la spatele capului. Şi-a dat jos masca. M-am uitat direct la ea. Simţeam nevoia involuntară să mă dau în spate, aşa cum ai face la un zgomot puternic. Dar nu am făcut-o. M-am uitat în continuare la chipul ei. Şi am avut grijă să nu clipesc.

Mamá a spus că voi lua lecţii acasă până se întorcea Madaline, pentru ca Thalia să nu rămână singură. Făceam lecţiile seara, după cină, şi ne dădea teme pe care trebuia să le facem dimineaţa, când ea era la şcoală. Părea realizabil, cel puţin în teorie.

Dar să învăţăm, mai ales când Mamá nu era acasă, s-a dovedit aproape imposibil. În toată insula se dusese vestea despre faţa desfigurată a Thaliei, iar oamenii băteau întruna la uşă, mânaţi de curiozitate. Ai fi crezut că, dintr-o dată, nimeni de pe insulă nu mai avea făină, usturoi, chiar sare, iar casa noastră era singurul loc unde mai puteau găsi aşa ceva. Abia dacă făceau un efort ca să-şi ascundă intenţia. La uşă, privirea lor se ridica mereu peste umărul meu. Îşi lungeau gâtul, stăteau în vârful picioarelor. Mulţi dintre ei nici măcar nu erau vecini cu noi. Merseseră kilometri întregi ca să ajungă aici, să ne ceară o cană de zahăr. Bineînţeles că nu-i lăsam niciodată să între în casă. Îmi dădea o anumită satisfacţie să le închid uşa în nas. Dar mă simţeam trist şi foarte descurajat, fiind conştient că, dacă aş rămâne aici, viaţa mea ar fi prea mult afectată de aceşti oameni. În cele din urmă, aş deveni unul dintre ei.

Cu cei mici era şi mai rău, fiind de departe mai obraznici. În fiecare zi prindeam câte unul stând la pândă afară, căţărându-se pe zid. Învăţam, iar Thalia mă bătea pe umăr cu creionul, înclinându-şi bărbia, iar eu mă întorceam şi descopeream o faţă, uneori mai multe, lipite de fereastră. Devenise atât de gravă situaţia încât trebuia să mergem la etaj şi să tragem toate draperiile. Într-o zi i-am deschis uşa unui băiat pe care îl ştiam de la şcoală, Petros, care era însoţit de trei prieteni. Mi-a oferit o mână de monede ca să-l las să arunce o privire. I-am spus că nu, unde se credea, la circ?

În cele din urmă a trebuit să-i spun mamei. Faţa i s-a făcut roşie când a auzit. Dinţii i s-au încleştat.

În dimineaţa următoare ne pregătise cărţile şi două sendvişuri pe masă. Thalia a înţeles înaintea mea ce urma să se întâmple. A început să protesteze când a venit vremea să plecăm.

— Mătuşă Odie, nu.

— Dă-mi mâna.

— Nu. Te rog.

— Haide! Dă-mi-o.

— Nu vreau să merg.

— O să întârziem.

— Nu mă obliga, te rog, mătuşă Odie.

Mamă a ridicat-o pe Thalia de mâini de pe scaun, s-a aplecat şi a fixat-o cu o privire pe care o cunoşteam bine. Nimic nu o mai putea opri acum.

— Thalia, a spus ea, reuşind să fie blândă şi fermă în acelaşi timp, nu mi-e ruşine cu tine.

Am plecat toţi trei – Mamá bosumflată, înaintând ca şi cum ar fi tras la plug pe un vânt crunt, cu paşi mici şi repezi. Mi-am imaginat-o pe Mamá mergând la fel de hotărâtă la casa tatălui Madalinei, cu mulţi ani în urmă, având puşca în mână.

Oamenii se uitau la noi şi căscau gura în timp ce treceam repede pe lângă ei, pe aleile şerpuite ale insulei. Se opreau să se holbeze la noi. Câţiva dintre ei arătau cu mâna spre chipul Thaliei. Încercam să nu mă uit la ei. Erau nişte feţe palide cu nişte guri deschise care se pierdeau la marginile câmpului meu vizual.

În curtea şcolii, copiii s-au dat într-o parte ca să ne lase să trecem. Am auzit-o pe o fată ţipând. Mamá trecea printre copii ca o minge de bowling printre popice, trăgând-o pe Thalia după ea, în spate. A înaintat şi şi-a croit drum până în colţul curţii, unde se afla o bancă. S-a urcat pe bancă, a ajutat-o pe Thalia să urce, apoi a suflat de trei ori din fluier. S-a aşternut liniştea în curte.

— Aceasta este Thalia Gianakos, a ţipat Mamá. Începând de azi…

A făcut o pauză.

— Cine vrea să ţipe, să închidă gura înainte să-i dau eu motive să o facă. Începând de astăzi, Thalia este elevă în această şcoală. Mă aştept din partea voastră, a tuturor, să o trataţi cu decenţă şi respect. Dacă aud că sunteţi răutăcioşi şi nu vă purtaţi cum se cade cu Thalia, o să vă găsesc şi o să vă fac să vă pară rău. Ştiţi că o să fac asta. Nu mai am nimic altceva de spus.

A coborât de pe bancă şi, ţinând-o pe Thalia de mână, s-a îndreptat spre sala de clasă.

Din acea zi, Thalia nu a mai purtat masca, nici în public, nici acasă.

 

Cu câteva săptămâni înainte de Crăciunul din acel an, am primit