Am spus că va fi grozav, deşi nu reuşeam să mi-o închipui pe Mamá într-o rochie elegantă, pretenţioasă sau simţindu-se în largul ei îmbrăcată aşa.

Madaline a explicat cum totul va fi bine, cum Thalia îşi putea relua studiile în câteva săptămâni, când începea şcoala, – acasă, bineînţeles, cu Mamá. A spus că ne va trimite vederi, şi scrisori, şi fotografii din timpul filmărilor. A spus mai multe, dar nu prea am mai auzit ce. Simţeam o uşurare imensă, dar şi o ameţeală. Teama de venirea sfârşitului verii era ca un nod în stomac, strângându-se cu fiecare zi care trecea, în timp ce mă încurajam spunându-mi că o să-mi iau curând rămas-bun. Acum mă trezeam în fiecare dimineaţă nerăbdător să o văd pe Thalia la micul dejun, să aud sunetul bizar al vocii ei. Imediat după micul dejun, mergeam afară, ne căţăram în copaci, ne alergam prin lanurile de orz, ne strecuram încet printre lujerii tineri, scoteam ţipete de război, iar şopârlele fugeau printre picioarele noastre. Am ascuns în joacă comori în peşteri, am găsit locuri pe insulă cu cele mai bune şi puternice ecouri. Am făcut fotografii cu morile de vânt şi porumbarele din insulă, folosind aparatul făcut de noi şi le-am dus domnului Roussos care le-a developat. Ne-a şi lăsat să intrăm în camera lui obscură şi ne-a învăţat despre diverse revelatoare, fixatoare, despre baia de stopare.

În noaptea în care Madaline a făcut acel anunţ important, ea şi Mamá au împărţit o sticlă de vin în bucătărie, Madaline fiind cea care a băut cel mai mult, în timp ce eu şi Thalia eram sus, jucând o partidă de tavli{38}. Thalia avea poziţia mana şi îşi mutase deja jumătate din table în casă.

— Are un iubit, a spus Thalia, aruncând cu zarurile.

Am sărit în sus.

— Cine?

— „Cine?” repetă ea. Cine crezi?

Învăţasem în acea vară să citesc expresiile de pe faţa Thaliei prin ochii ei, iar ea se uita acum la mine ca şi cum aş fi stat pe plajă şi aş fi întrebat unde era apa. Am încercat să-mi revin repede.

— Ştiu cine, am spus eu, simţind cum îmi ardeau obrajii. Vreau să spun, cine e… ştii tu…

Eram un băiat de doar doisprezece ani. Vocabularul meu nu includea cuvinte precum iubit.

— Nu ghiceşti? Regizorul.

— Exact asta voiam să spun.

— Elias. E cineva. Îşi piaptănă părul astfel încât să stea lipit de cap, ca în anii ’20. Are şi o mustaţă mică, subţire. Cred că se gândeşte că asta îl face să arate stilat. E ridicol. Se crede un mare artist, bineînţeles. Şi mama la fel. Ar trebui să o vezi cu el, timidă şi supusă, ca şi cum ar avea nevoie să facă o plecăciune în faţa lui şi să-l răsfeţe pentru că e un geniu. Nu înţeleg cum de nu vede.

— O să se mărite cu el mătuşa Madaline?

Thalia a ridicat din umeri.

— Are cele mai proaste gusturi în materie de bărbaţi. Cele mai proaste.

Agită zarurile în mână, părând să se mai gândească puţin.

— În afară de Andreas, presupun. E drăguţ. Destul de drăguţ. Dar, bineînţeles, îl va părăsi. Se îndrăgosteşte mereu de tot felul de nenorociţi.

— Vrei să spui, ca tatăl tău?

S-a încruntat puţin.

— Tata a fost un străin pe care l-a întâlnit în drumul ei spre Amsterdam. Într-o gară, în timpul unei furtuni. Au petrecut o după-amiază împreună şi atât. Habar n-am cine e. Şi nici ea nu ştie.

— O! Îmi amintesc că a spus ceva de primul ei soţ. A spus că bea. Am presupus că…

— Ei bine, ăsta ar fi Dorian, a spus Thalia. Şi el a fost cineva.

A mutat o altă piesă în casă.

— Obişnuia să o bată. Putea să se transforme într-o clipă dintr-un om drăguţ şi amabil într-unul furios. Ca vremea care se poate schimba dintr-o dată! Aşa era şi el. Bea cam toată ziua şi nu făcea mai nimic altceva decât să lenevească prin casă. Când era beat devenea foarte uituc. Lăsa apa să curgă, de exemplu, şi inunda casa. Îmi amintesc că a uitat odată să stingă cuptorul şi a ars aproape tot.

A făcut un turn mic dintr-o grămadă de piese. S-a chinuit un timp în tăcere să-l îndrepte.

— Singurul pe care Dorian îl iubea era Apollo. Toţi copiii vecinilor erau speriaţi de el – de Apollo, vreau să spun. Şi abia dacă îl văzuseră; doar îl auzeau lătrând. Era suficient pentru ei. Dorian îl ţinea legat în spatele curţii. Îl hrănea cu bucăţi mari de carne de miel.

Thalia nu mi-a mai spus nimic. Dar mi-am imaginat destul de uşor. Dorian în stare de inconştienţă a uitat de câine, care se plimba dezlegat prin curte. O uşă de plasă deschisă.

— Câţi ani aveai? am întrebat-o cu o voce joasă.

— Cinci.

Apoi i-am pus întrebarea pe care o aveam în cap de la începutul verii.

— Nu se poate face ceva… vreau să spun, nu puteau face…

Thalia şi-a îndepărtat privirea.

— Te rog, nu întreba, a spus ea cu greutate. Simţeam că era o durere profundă în sufletului ei. Mă oboseşte.

— Îmi pare rău, am spus.

— O să-ţi povestesc într-o zi.

Şi mi-a povestit, mai târziu. Intervenţia chirurgicală nereuşită, infecţia postoperatorie care a devenit septică, i-a blocat rinichii, i-a provocat insuficienţă hepatică, a pătruns prin grefa de piele şi i-a obligat pe chirurgi să taie nu numai grefa, dar şi din ce mai rămăsese din obrazul ei stâng şi o parte din maxilar. Complicaţiile au ţinut-o aproape trei luni în spital. Aproape că murise, ar fi trebuit să moară. După aceea, nu i-a mai lăsat să o atingă.

— Thalia, am spus, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat când ne-am întâlnit.

S-a uitat la mine, ridicând dintr-o sprânceană. Vechea strălucire jucăuşă era acolo.

— Ar trebui să-ţi pară rău. Dar am ştiut chiar dinainte să-ţi scape totul pe jos.

— Ai ştiut ce?

— Că eşti un măgar.

Madaline a plecat cu două zile înainte de începerea şcolii. Purta o rochie strâmtă, fără mâneci, de culoarea untului, care îi venea bine pe corpul ei subţire, cu ochelari de soare retro, cu ramă de corn, şi o eşarfă din mătase albă bine înnodată, care-i ţinea părul strâns. Se îmbrăcase ca şi cum ar fi fost îngrijorată că s-ar putea