Într-o zi, Manaar îmi arată ceva pe fereastra mea. Îi urmăresc degetul, îmi ridic capul, dar nu văd decât fărâme albastre de cer printre nori, copii jucându-se cu apa care ţâşneşte de la o pompă de stradă, un autobuz care scoate gaze. Apoi îmi dau seama că îmi arată fotografia cu Thalia. O iau de la geam şi i-o dau. O ţine aproape de faţă, de colţul ars, şi se uită la ea mult timp. Mă întreb dacă oceanul e cel care îl atrage. Mă întreb dacă a gustat vreodată apă sărată sau dacă a ameţit privind fluxul care se retrăgea de la picioarele lui. Sau cine ştie, deşi nu-i poate vedea faţa, simte în Thalia o rudă, cineva care ştie ce înseamnă durerea. Vrea să-mi dea fotografia înapoi. Clatin din cap. Păstreaz-o, spun eu. Văd o umbră de neîncredere pe faţa lui. Îi zâmbesc. Şi, nu sunt sigur, dar cred că îmi zâmbeşte şi el.

Nouăzeci şi doi… nouăzeci şi trei… nouăzeci şi patru…

Înving hepatita. E ciudat cum nu pot spune dacă Gul a fost mulţumit sau dezamăgit că i-am dovedit faptul că s-a înşelat. Dar ştiu că l-am luat prin surprindere când am întrebat dacă pot rămâne ca voluntar. Ridică din cap, se încruntă. Ajung să vorbesc cu unul dintre infirmierii principali.

Nouăzeci şi şapte… nouăzeci şi opt… nouăzeci şi nouă…

Cabina de duş miroase a urină şi a sulf. În fiecare dimineaţă îl duc pe Manaar acolo, ţinându-i corpul dezgolit în braţe, atent să nu se legene – văzusem odată cum unul dintre infirmieri îl căra pe umăr, ca şi cum ar fi fost un sac de orez. Îl pun uşor pe bancă şi aştept să-şi recapete răsuflarea. Îi clătesc corpul mic şi fragil cu apă caldă. Manaar stă mereu tăcut, răbdător, cu palmele pe genunchi, cu capul plecat. E ca un bătrân temător, osos. Îi trec buretele îmbibat cu săpun peste coaste, peste nodurile coloanei vertebrale, peste omoplaţii care ies în afară precum înotătoarele rechinilor. Îl car înapoi în pat, îi dau pastilele. Îl linişteşte masatul picioarelor, aşa că fac asta pentru el, fără să mă grăbesc. Când doarme, are mereu fotografia cu Thalia sub pernă.

O sută unu… o sută doi…

Fac plimbări lungi, fără ţintă, prin oraş, măcar ca să scap de spital, de respiraţiile la unison ale bolnavilor şi ale celor care mor. Merg la asfinţit pe străzile prăfuite, pe lângă ziduri însemnate cu graffiti, pe lângă tarabe cu acoperiş de tablă aşezate una lângă cealaltă, înghesuite, întâlnind în drumul meu fetiţe ce duc coşuri pline de bălegar pe cap, femei negre de funingine care fierb zdrenţe în căzi mari de aluminiu. Mă gândesc mult la Manaar în timp ce cobor relaxat pe nişte alei înguste încurcate, Manaar care aşteaptă să moară în acea cameră plină de feţe distruse ca şi a lui. Mă gândesc mult la Thalia, când stătea pe stâncă, uitându-se la mare. Simt că ceva dinăuntrul meu mă atrage într-acolo, trăgându-mă parcă un curent submarin. Vreau să-i cedez, să mă las prins de el. Vreau să renunţ la punctele de reper, să ies din pielea mea, să scap de tot, aşa cum se descotoroseşte şarpele de pielea veche.

Nu spun că Manaar a schimbat totul. Nu a făcut-o. A trebuit să mai rătăcesc prin lume încă un an înainte să mă aflu, în sfârşit, la un birou în colţul unei biblioteci din Atena, uitându-mă la o aplicaţie pentru facultatea de medicină. Între Manaar şi aplicaţie petrecusem cele două săptămâni la Damasc, din care efectiv nu am altă amintire în afara feţelor celor două femei, cu un contur gros la ochi şi cu câte un dinte de aur fiecare, rânjindu-mi. Sau cele trei luni la Cairo, la subsolul unei case închiriate, o dărăpănătură al cărei proprietar era dependent de haşiş. Am cheltuit banii Thaliei mergând cu autobuzul prin Islanda, mergând împreună cu un grup punk la München. În 1977, mi-am rupt un cot la un protest antinuclear la Bilbao.

Dar în momentele mele de linişte, în acele lungi plimbări stând pe un scaun în spatele unui autobuz, sau pe bancheta unui camion, mintea mea se întoarce mereu spre Manaar. Faptul că mă gândesc la el, la chinul din ultimele sale zile şi la neputinţa mea în acele momente, face ca tot ceea ce am făcut, tot ceea ce vreau să fac, să pară la fel de nesemnificativ ca acele promisiuni pe care le faci când mergi la culcare, cele pe care le-ai uitat deja atunci când te trezeşti.

O sută nouăsprezece… o sută douăzeci.

Las diafragma să cadă.

Într-o noapte, la sfârşitul acelei veri, am aflat că Madaline pleacă la Atena şi o lasă pe Thalia la noi, cel puţin pentru un timp.

— Doar pentru câteva săptămâni, a spus ea.

Mâncam de seară, toţi patru, o supă de fasole albă pe care Mamá şi Madaline o pregătiseră împreună. M-am uitat la Thalia, care era de cealaltă parte a mesei, ca să văd dacă eram singurul pentru care spusele Madalinei erau o noutate. Se părea că da. Thalia ducea calmă linguri de supă la gură, ridicându-şi masca doar puţin de fiecare dată când ajungea cu lingura în dreptul gurii. Pe atunci, felul în care vorbea şi mânca nu mă mai deranjau, sau cel puţin nu mai mult decât dacă m-aş fi uitat la o persoană în vârstă mâncând cu o proteză dentară nepotrivită, aşa cum avea să facă Mamá mai târziu.

Madaline a spus că va trimite după Thalia imediat ce se vor termina filmările, care, spunea ea, erau programate să se încheie înainte de Crăciun.

— De fapt, o să vin să vă iau pe toţi la Atena, a spus ea, cu veselia-i obişnuită pe faţă. Şi vom merge împreună la premieră! O să fie grozav, nu, Markos? Toţi patru, gătiţi, făcându-ne apariţia cu stil la