un pod. La Bruxelles, într-un hotel pentru tineret. Uneori simt nevoia să arunc cu banii în dreapta şi-n stânga şi închiriez o cameră într-un hotel drăguţ, fac lungi duşuri fierbinţi, mă bărbieresc, mănânc în halat de baie. Mă uit la televizorul color. Oraşele, străzile, satele, oamenii pe care îi întâlnesc – toate încep să se estompeze. Îmi spun că sunt în căutarea unui lucru. Dar mai mult şi mai mult, mă simt ca şi cum aş rătăci şi aş aştepta să mi se întâmple ceva, ceva ce va schimba totul, ceva pe care l-am căutat toată viaţa.

Treizeci şi patru… treizeci şi cinci… treizeci şi şase…

A patra zi în India. Mă împleticesc în timp ce mă aflu pe o stradă murdară, printre vite rătăcite, cu lumea clătinându-se sub picioarele mele. Am vomitat toată ziua. Pielea mea e galbenă ca un sari şi simt că nişte mâini invizibile o jupoaie de vie. Când nu mai pot merge, mă întind pe marginea drumului. Un bătrân de peste stradă agită ceva într-o oală mare de oţel. Lângă el este o colivie, iar în colivie, un papagal cu roşu şi albastru. Un vânzător cu pielea închisă la culoare, împingând un căruţ plin de sticle verzi goale, trece pe lângă mine. E ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

Patruzeci şi unu… patruzeci şi doi…

Mă trezesc într-o cameră mare. Aerul este înăbuşitor, încărcat de un miros de cantalup stricat. Stau întins pe un pat dublu cu cadru din oţel, sprijinit de o saltea nu mai groasă decât o foaie de hârtie, pe un suport dur, fără arcuri. Camera este plină de paturi ca al meu. Văd braţe slăbite atârnând pe margini, picioare negre ca nişte beţe de chibrit ieşind de sub cearşafurile murdare, guri deschise aproape ştirbe. Ventilatoarele din tavan nu funcţionează. Zidurile au din loc în loc pete de mucegai.

Pe fereastra de lângă mine pătrunde căldura, aerul greu şi lumina soarelui care îmi străpunge ochii. Infirmierul – un musulman corpolent care se uită încruntat, pe nume Gul – îmi spune că e posibil să mor de hepatită.

Cincizeci şi cinci… cincizeci şi şase… cincizeci şi şapte…

Întreb de rucsacul meu. Ce rucsac!? spune Gul indiferent. Toate lucrurile mele au dispărut – hainele, banii, cărţile, aparatul de fotografiat. Asta e tot ce ţi-au lăsat hoţii, spune Gul repezit în engleză, arătând pe pervazul de lângă mine. E fotografia. O iau. E Thalia, cu părul fluturând în briza mării, cu apa mării bolborosind spumoasă în jurul ei, cu picioarele goale pe stânci, cu valurile Egeei lovind stâncile şi cu imensitatea albastră întinzându-se în faţa ei. Mi se pune un nod în gât. Nu vreau să mor aici, printre aceşti străini, atât de departe de ea. Pun fotografia între geam şi toc.

Şaizeci şi şase… şaizeci şi şapte… şaizeci şi opt…

Băiatul din patul alăturat are faţa unui om bătrân, istovit, cu ochii duşi în fundul capului, cu tăieturi. Are burta umflată de o tumoare de dimensiunea unei mingi de bowling. De fiecare dată când o infirmieră îl atinge acolo, îşi ţine ochii strâns închişi şi lasă să-i scape un vaiet tăcut, în agonie. În această dimineaţă, unul dintre infirmieri, nu Gul, încearcă să-i dea nişte pastile, dar băiatul îşi întoarce capul de pe o parte pe cealaltă, iar din gât scoate un zgomot hârşâit. În cele din urmă, infirmierul reuşeşte să-i deschidă gura şi să-i bage tabletele pe gât. Când acesta pleacă, băiatul îşi întoarce încet capul spre mine. Ne uităm unul la celălalt, parcurgând cu privirea spaţiul dintre paturile noastre. O lacrimă mică se iveşte şi curge pe obrazul lui.

Şaptezeci şi cinci… şaptezeci şi şase… şaptezeci şi şapte…

Suferinţa şi disperarea din acest loc sunt ca un val care te copleşeşte. Se rostogoleşte din fiecare pat, se izbeşte de pereţii pătaţi de mucegai, apoi se năpusteşte din nou spre tine. Poţi să te îneci în el. Dorm mult. Când nu dorm, mă scarpin, iau pastilele pe care mi le dau infirmierele şi acestea mă fac să adorm la loc. Altfel, mă uit la agitaţia de pe strada de la fereastra dormitorului comun, la lumina soarelui care curge deasupra bazarurilor acoperite şi a ceainăriilor lăturalnice. Mă uit la copiii care aruncă pietricele pe trotuare ce dispar în mocirlă, la bătrânele care stau pe pragul uşii, la vânzătorii de pe stradă îmbrăcaţi în dhoti{37}, ghemuiţi pe preşurile lor, dând pe răzătoare nucă de cocos şi încercând să vândă ghirlande din gălbenele. Cineva scoate un ţipăt puternic din partea cealaltă a camerei. Aţipesc.

Optzeci şi trei… optzeci şi patru… optzeci şi cinci…

Am aflat că pe băiat îl cheamă Manaar. Înseamnă „lumină călăuzitoare”. Mama lui a fost prostituată, iar tatăl hoţ. A locuit împreună cu mătuşa şi cu unchiul său care îl băteau frecvent. Nimeni nu ştie exact din ce cauză moare, se ştie doar că moare. Nu-l vizitează nimeni, iar când va muri, peste o săptămână – o lună, cel mult două – nimeni nu va veni să-l ia. Nimeni nu va fi trist sau supărat. Nimeni nu-şi va aminti de el. Va muri unde a trăit, printre dărâmături. Când doarme, mă uit la el, la tâmplele lui scobite, la capul care este prea mare pentru umerii lui, la cicatricea pigmentată de pe buza de jos, unde, mi-a spus Gul, proxenetul mamei sale avea obiceiul să-şi stingă ţigara. Încerc să-i vorbesc în engleză, apoi în cele câteva cuvinte în urdu pe care le ştiu, însă el doar clipeşte spre mine obosit. Uneori fac umbre de animale pe perete ca să scot un zâmbet de la el.

Optzeci şi şapte… optzeci şi opt… optzeci ş