Împrăştiate în jurul nostru, printre cearşafurile în dezordine, sunt fotografiile pe care i le-am arătat Giannei, fotografii din excursiile mele din ultimul an şi jumătate. Belfast, Montevideo, Tanger, Marsilia, Lima, Teheran. Îi arăt fotografii din comunitatea din care am făcut parte pentru scurt timp la Copenhaga, trăind alături de tineri danezi nonconformişti, îmbrăcaţi în tricouri cu franjuri şi cu fesuri pe cap, care construiseră această comunitate ce se guverna singură pe o bază care înainte fusese una militară.

Unde eşti? întreabă Gianna. Nu apari în fotografii.

Îmi place mai mult să fiu în spatele aparatului, spun eu. E adevărat. Am făcut sute de fotografii, dar nu mă găseşti în niciuna. Comand mereu două seturi de fotografii când las filmul la developat. Păstrez un set, iar pe celălalt i-l trimit Thaliei acasă.

Gianna mă întreabă cum îmi finanţez călătoriile şi îi explic că plătesc cu bani din moştenire. E parţial adevărat, pentru că moştenirea e a Thaliei, nu a mea. Spre deosebire de Madaline, care din motive evidente nu a fost menţionată în testamentul lui Andreas, Thalia apare ca unică moştenitoare. Mi-a dat jumătate din bani. Se presupune că mă folosesc de ei pentru terminarea studiilor.

Opt… nouă… zece…

Gianna se sprijină în coate şi se întinde de-a lungul patului, peste mine, iar sânii ei mici îmi ating pielea. Îşi scoate pachetul şi aprinde o ţigară. Am întâlnit-o cu o zi înainte la Piazza di Spagna. Stăteam pe nişte scări din piatră care făceau legătura între piaţa de jos şi biserica de pe deal. A urcat şi mi-a spus ceva în italiană. Arăta la fel ca multe dintre fetele drăguţe, aparent fără idealuri, pe care le văzusem furişându-se prin bisericile din Roma şi prin pieţe. Fumau, vorbeau tare şi râdeau mult. Am clătinat din cap şi am spus: Pardon? Ea a zâmbit, a făcut A, iar apoi, într-o engleză cu un accent puternic, a spus: Brichetă? Ţigară. Am clătinat din cap şi i-am spus în engleza mea puternic accentuată că nu fumez. A râs. Ochii i s-au luminat şi au devenit jucăuşi. Soarele acelei dimineţi târzii făcea o aură în jurul feţei ei în formă de diamant.

Am aţipit puţin şi m-am trezit pentru că îmi trăgea ghionturi în coaste.

La tua ragazza? spune ea. A găsit fotografia cu Thalia pe plajă, cea pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă cu aparatul cu orificiu pe care îl meşterisem împreună acasă. Iubita ta?

Nu, spun eu.

Sora ta?

Nu.

La tua cugina? Verişoara ta, si?

Clatin din cap în semn că nu.

Mai studiază fotografia, trăgând fumuri rapide din ţigară. Nu, spune ea brusc, spre surprinderea mea, chiar supărată. Questa è la tua ragazza! Iubita ta. Cred că da, eşti un mincinos! Şi apoi, nu mi-a venit să cred, dar şi-a aprins bricheta şi a dat foc fotografiei.

Paisprezece… cincisprezece… şaisprezece… şaptesprezece…

Pe la prânz, în drum spre staţia de autobuz, îmi dau seama că am pierdut fotografia. Le spun că trebuie să mă întorc. Nu am altă soluţie, trebuie să mă întorc. Alfonso, un huaso{35} musculos, care-şi ţine gura închisă şi care ni s-a alăturat ca ghid chilian, se uită întrebător la Gary. Este american. E masculul alfa din trioul nostru. Are părul de un blond murdar şi urme de la acnee pe obraji. E o faţă care face aluzie la o viaţă grea pe care e posibil să o fi avut. Gary e într-o dispoziţie proastă, şi mai proastă din cauza foamei, a absenţei alcoolului şi a iritaţiei neplăcute de pe gamba dreaptă pe care a contractat-o cu o zi în urmă frecându-se de un arbust dintr-un ghiveci. Îi întâlnisem pe amândoi la un bar aglomerat din Santiago, unde, după vreo şase rânduri de piscola{36}, Alfonso a sugerat să facem o excursie la cascada din Salto del Apoquindo, unde obişnuia să meargă cu tatăl său când era mic. Am plecat a doua zi în excursie şi am dormit noaptea în cort, lângă cascadă. Am fumat opiu, cu zgomotul apei în urechi, sub un cer deschis împânzit de stele. Ne târâm acum spre San Carlos del Apoquindo ca să prindem autobuzul.

Gary împinge pe spate borul larg al pălăriei de Cordoba şi-şi şterge fruntea cu o batistă.

E un drum de întoarcere de trei ore, Markos, spune el.

¿Tres horas, hágale comprende? se aude vocea lui Alfonso.

Ştiu.

Şi tot vrei să te duci?

Da.

¿Para una foto? întreabă Alfonso.

Dau din cap în semn ca da. Nu zic nimic pentru că nu ar înţelege. Nu sunt sigur că înţeleg nici eu.

Ştii că o să te rătăceşti, spune Gary.

Probabil.

Atunci mult noroc, amigo, ne urează Gary, dându-mi mâna.

Es un griego loco, spune Alfonso.

Râd. Nu e prima dată când am fost numit grec nebun. Ne dăm mâna. Gary potriveşte curelele rucsacului şi se întorc amândoi pe poteca de munte, iar Gary îmi face o dată cu mâna fără să se uite, în timp ce ia o curbă în formă de U. Eu mă întorc pe drumul pe care venisem. Îmi ia patru ore, de fapt, pentru că m-am rătăcit, aşa cum a prezis Gary. Sunt extenuat în momentul în care ajung în camping. Caut peste tot, lovind cu piciorul în tufişuri, uitându-mă printre stânci şi înspăimântându-mă în timp ce scotocesc în zadar. Apoi, exact când încerc să mă resemnez cu ce e mai rău, zăresc o sclipire albă într-o grămadă de tufe, în vârful unei pante line. Găsesc fotografia agăţată între nişte rugi de mure, o iau, suflu praful de pe ea, în timp ce ochii mi se umezesc de lacrimi de uşurare.

Douăzeci şi trei… douăzeci şi patru… douăzeci şi cinci…

La Caracas dorm sub