clipească. Cu anii am reuşit să cunosc foarte bine acest ton al vocii. Când oamenii vorbeau aşa, dezvăluiau, revelau, mărturiseau vreo nenorocire, implorându-l parcă pe cel care asculta. Este un mijloc folosit de echipele militare care bat la uşă pentru anunţarea accidentelor grave, de avocaţi care se laudă în faţa clienţilor cu meritele a nenumărate pledoarii, de poliţişti care opresc maşini pe stradă la 3 dimineaţa, de soţi care înşală. De câte ori nu l-am folosit în spitalele de aici, din Kabul? De câte ori nu am condus familii întregi într-o cameră unde era linişte, le-am cerut să se aşeze, mi-am luat şi eu un scaun, adunându-mi toate puterile ca să le dau anumite veşti, în general neplăcute, gândindu-mă cu groază la conversaţia care va urma?

— Vorbeşte de Andreas, a spus Thalia liniştită. Pun pariu că asta face. S-au certat rău. Dă-mi panglica şi foarfeca aia.

— Cum e? Vreau să spun, în afară de faptul că e bogat?

— Cine, Andreas? E OK. Călătoreşte mult. Când este acasă, are mereu invitaţi. Oameni importanţi – miniştri, generali, persoane de genul ăsta. Beau ceva lângă şemineu şi vorbesc toată noaptea, în general despre afaceri şi politică. Îi aud din camera mea. Se presupune că trebuie să stau la etaj când Andreas are o astfel de companie. Nu trebuie să cobor. Dar îmi cumpără diverse lucruri. Plăteşte un profesor ca să vină acasă. Şi îmi vorbeşte destul de frumos.

A lipit cu o bandă adezivă o bucată dreptunghiulară de carton, pe care o colorasem în negru, deasupra orificiului.

Jos era linişte. Îmi făcusem deja o idee despre ceea ce se petrecea jos, la parter. Madaline plângea fără să scoată un sunet, se juca cu o batistă ca şi cum ar fi fost un bulgăre de plastilină Play-Doh, iar Mamá nu prea îi era de ajutor, uitându-se neprietenos, cu un zâmbet abia schiţat pe faţa slăbită, ca şi cum ţinea ceva acru sub limbă. Mamá nu suporta să vadă pe cineva plângând în prezenţa ei. Abia dacă se putea uita la ochii aceia umflaţi, la feţele lor sincere, rugătoare. Să plângi i se pare un act de slăbiciune, o modalitate de a atrage atenţia, şi nu tolera aşa ceva. Nu este capabilă să consoleze pe cineva. Crescând, am învăţat că ăsta nu era unul dintre punctele ei forte. Durerea trebuie să fie personală, intimă, crede ea, nu să o etalezi. Odată, când eram mic, am întrebat-o dacă a plâns când a murit tata.

La funeralii? Vreau să spun, la înmormântare?

Nu, nu am plâns.

Pentru că nu erai tristă?

Pentru că nu era treaba nimănui dacă eram tristă sau nu.

Ai plânge dacă aş muri, Mamá?

Să sperăm că nu va trebui să aflăm vreodată, a spus ea.

Thalia a luat cutia cu hârtia fotografică şi mi-a spus:

— Adu lanterna.

Ne-am mutat în dulapul mamei, având grijă să închidem uşa şi să scăpăm de lumina zilei cu prosoape pe care le-am înghesuit pe lângă toc. De îndată ce ne-am regăsit în beznă, Thalia m-a rugat să aprind lanterna, pe care o acoperisem cu mai multe straturi de celofan roşu. Tot ceea ce puteam vedea din ce făcea Thalia, în licărirea slabă a lanternei, erau degetele ei subţiri, care tăiau o coală de hârtie fotografică pe care a lipit-o în interiorul cutiei de pantofi, în faţa orificiului. Cumpărasem hârtia cu o zi înainte de la magazinul domnului Roussos. Când am trecut de colţ, domnul Roussos s-a uitat cercetător la Thalia pe deasupra ochelarilor şi a întrebat: E un jaf? Thalia şi-a îndreptat degetul arătător spre el şi şi-a ridicat degetul mare ca şi cum ar fi armat un pistol.

Apoi a închis capacul cutiei de pantofi şi a acoperit orificiul cu diafragma. Mi-a spus prin beznă:

— Mâine vei face prima fotografie din cariera ta.

Nu puteam să spun dacă îşi bate joc de mine sau nu.

 

Am ales plaja. Am aşezat cutia de pantofi pe o stâncă plată şi am legat-o bine cu sfoară – Thalia spunea că nu se va mişca deloc când vom deschide diafragma. S-a aşezat lângă mine şi s-a uitat prin cutie ca printr-un vizor.

— Va ieşi o fotografie perfectă, a spus ea.

— Aproape. Mai avem nevoie şi de un personaj pe care să-l imortalizăm.

S-a uitat la mine, şi-a dat seama la ce mă refeream şi a spus:

— Nu, nu o s-o fac.

Ne-am tot certat, iar în cele din urmă a acceptat, cu condiţia să nu-i apară faţa în fotografie. S-a descălţat, s-a urcat pe nişte stânci la câţiva metri în faţa aparatului, folosindu-se de braţe precum cineva care merge pe sârmă, pe un cablu. S-a aşezat pe una dintre stânci cu faţa spre vest, în direcţia insulelor Syros şi Kythnos. Şi-a trecut mâinile prin păr astfel încât să-i acopere benzile de la spatele capului care ţineau masca nemişcată. S-a uitat la mine peste umăr.

— Aminteşte-ţi, a strigat ea, să numeri până la o sută douăzeci.

S-a întors cu faţa spre mare.

M-am aplecat şi m-am uitat prin cutie la spatele Thaliei, la constelaţia de stânci din jurul ei, la algele de mare încurcate printre ele, ca nişte şerpi morţi, la un remorcher mic plutind în depărtare, la valurile care se ridicau, se loveau de malul stâncos şi se retrăgeau. Am ridicat diafragma de pe orificiu şi am început să număr.

Unu… doi… trei… patru… cinci…

Stăm întinşi în pat. La televizor se întrec doi acordeonişti, dar Gianna a oprit sunetul. Razele soarelui de amiază pătrund printre jaluzele, căzând în fâşii pe resturile de Pizza Margherita pe care am comandat-o pentru prânz prin room service. Ne-a fost adusă de un bărbat înalt, subţirel, cu părul negru impecabil dat pe spate, cu haină albă şi cravată neagră. Pe masa pe care a împins-o în cameră se afla o vază sub formă de cupă cu un trandafir roşu în ea. A ridicat graţios capacul sub formă de cupolă de pe pizza, dând din mână, aşa cum face magicianul în faţa publicului după