veneau la Tinos să vadă icoana, domnul Roussos le vindea rolfilme şi le developa fotografiile în camera lui obscură în schimbul unei sume de bani.

Cu vreo lună în urmă, zărisem în vitrină un aparat de fotografiat, aşezat pe cutia veche şi uzată din piele de culoarea ruginii. O dată la câteva zile mă plimbam prin faţa magazinului, mă holbam la aparatul ăsta şi mă imaginam în India, cu acea cutie din piele atârnând de umărul meu, fotografiind orezăriile şi plantaţiile de ceai pe care le văzusem în National Geographic. Fotografiam Poteca Incaşă. Pe spatele unei cămile, într-un camion vechi plin de praf sau pe jos, înfruntam căldura până când ajungeam în faţa Sfinxului şi a Piramidelor spre care îmi înălţăm privirea şi le fotografiam, apoi îmi vedeam fotografiile publicate în reviste cu pagini lucioase. Asta mă atrăsese în acea dimineaţă la vitrina magazinului domnului Roussos, deşi magazinul era închis. Stăteam afară, cu fruntea lipită de geamul vitrinei, şi visam cu ochii deschişi.

— Ce model e?

M-am dat puţin în spate şi am zărit-o pe Thalia în geam. Îşi tampona obrazul stâng cu batista.

— Aparatul de fotografiat.

Am ridicat din umeri.

— Arată ca un Argus C3, a spus ea.

— De unde ştii?

— Doar e cel mai bine vândut aparat de treizeci şi cinci de milimetri din lume în ultimii treizeci de ani, a spus ea cu puţină mustrare în voce. Dar nu arată cine ştie ce. E urât. Pare o cărămidă. Deci vrei să devii fotograf? Când o să fii mare. Mamá ta spune că da.

M-am întors.

— Mamá ţi-a spus asta?

— Deci?

Am ridicat din umeri. Mă simţeam ruşinat că Mamá a vorbit despre asta cu Thalia. Mă întrebam cum de i-a spus aşa ceva. Avea obiceiul să vorbească serios, dar şi ironic uneori, despre lucruri care i se păreau fie pretenţioase, fie frivole. Putea să-ţi înăbuşe aspiraţiile pe loc. Markos vrea să facă turul pământului şi să-l imortalizeze cu lentila lui.

Thalia stătea pe trotuar, îşi trăsese fusta peste genunchi. Era o zi fierbinte, soarele parcă muşca din piele, parcă ar fi avut dinţi. Abia dacă zăreai pe cineva afară, doar un cuplu de bătrâni care-şi târau picioarele cu greu în susul străzii. Bărbatul – Demis nu mai ştiu cum – purta o şapcă gri şi o jachetă maro din tweed, ce părea prea groasă pentru anotimpul acela. Avea o expresie îngheţată pe faţă şi ochii mari, îmi amintesc, aşa cum arată unii bătrâni, ca şi cum ar fi speriaţi încontinuu de surpriza monstruoasă pe care o reprezintă vârsta – câţiva ani mai târziu, fiind student la medicină, am bănuit că avea Parkinson. Mi-au făcut cu mâna când au trecut şi eu la fel. Am văzut că o observaseră pe Thalia, se opriseră o secundă, apoi îşi continuaseră drumul.

— Ai un aparat de fotografiat? a întrebat Thalia.

— Nu.

— Ai făcut vreodată vreo fotografie?

— Nu.

— Şi vrei să fii fotograf?

— Ţi se pare ciudat?

— Puţin.

— Deci, dacă aş spune că vreau să fiu poliţist, ţi s-ar părea şi asta ciudat? Pentru că nu am pus nimănui cătuşe?

Puteam spune, din calmul din ochii ei, că, dacă ar fi putut, ar fi zâmbit.

— Deci eşti un măgar deştept, a spus ea. Un sfat: nu spune nimic despre aparatul de fotografiat în prezenţa mamei mele sau o să ţi-l cumpere. E foarte doritoare să le facă pe plac altora.

S-a şters din nou cu batista pe obraz.

— Dar mă îndoiesc că Odelia ar fi de acord. Cred că ştii deja asta.

Eram impresionat şi puţin tulburat de cât de mult părea să fi prins într-un timp atât de scurt. Poate era datorită măştii, m-am gândit, avantajul de a fi acoperită, libertatea de a fi vigilentă, de a observa şi de a cerceta cu atenţie.

— Probabil că te-ar face să-l dai înapoi.

Am oftat. Era adevărat. Mamá nu ar accepta astfel de recompense, mai ales dacă era vorba de bani.

Thalia s-a ridicat în picioare şi s-a scuturat de praf pe spate.

— Dă-mi voie să te întreb, ai o cutie acasă?

 

Madaline şi Mamá beau vin în bucătărie, în timp ce eu şi Thalia am urcat scările, unde am colorat cu un marker negru o cutie de pantofi. Cutia îi aparţinea Madalinei şi conţinea o pereche de pantofi noi din piele, de culoarea lămâii verzi, cu tocul înalt, încă înveliţi în hârtie.

— Unde plănuia să se încalţe cu ăştia? am întrebat eu.

O auzeam pe Madaline la parter povestind despre o oră de actorie pe care a avut-o odată, când instructorul i-a cerut, ca exerciţiu, să pretindă că este o şopârlă care stă nemişcată pe o stâncă. A urmat un val de râs – al ei.

Am terminat şi cu al doilea strat, iar Thalia a zis că ar fi bine să mai dăm şi a treia oară, ca să ne asigurăm că nu am omis ceva. Negrul trebuia să fie uniform şi fără cusur.

— Asta înseamnă un aparat de fotografiat, a spus ea, o cutie neagră cu o gaură prin care să pătrundă lumina şi ceva care să absoarbă lumina. Dă-mi acul.

I-am dat unul dintre acele de cusut pe care le avea Mamá. Eram sceptic, ca să nu spun mai mult, în legătură cu perspectivele acestui aparat făcut în casă şi cu faptul că am fi putut face ceva cu el – o cutie de pantofi şi un ac? Dar Thalia se implicase în proiectul acesta cu atât de multă convingere şi încredere în sine încât trebuia să părăsesc camera în cazul în care, puţin probabil, ar fi mers. Mă făcea să cred că ştie lucruri pe care eu nu le ştiam.

— Am făcut nişte calcule, a spus ea, înţepând uşor cutia cu acul. Fără o lentilă, nu putem face orificiul pe latura mică, cutia este prea lungă. Dar lăţimea e aproape perfectă. Important e să nimerim dimensiunea orificiului. Estimez vreo şase milimetri. Aici. Acum avem nevoie de o diafragmă.

La parter, vocea Madalinei se auzea acum şi mai clar. Nu înţelegeam ce spune, dar vorbea mai rar decât înainte, pronunţând bine cuvintele, şi mi-o imaginam aplecată în faţă, cu coatele pe genunchi, stabilind un contact vizual cu cei cărora li se adresa, fără să