Când ne-am întors, Mamá toca bame în bucătărie, iar Madaline stătea alături, făcându-şi unghiile şi fumând, scuturând scrumul într-o farfurioară. M-am dat înapoi cu groază când am văzut că farfurioara era din setul de porţelan pe care Mamă îl moştenise de la bunica ei. Era singurul lucru de valoare pe care Mamá îl avea, acest set de porţelan, şi rar de tot îl lua de pe raftul de sus; aproape de tavan, unde îl ţinea.

Madaline sufla între fumuri deasupra unghiilor ca să se usuce şi vorbea despre Pattakos, Papadopoulos şi Makarezos, cei trei colonei care dăduseră o lovitură de stat militară – Lovitura de Stat a Generalilor, aşa cum se ştia pe atunci – mai devreme în acel an la Atena. Spunea că ştie un dramaturg – „un bărbat drag, drag”, aşa cum îl descria ea – care fusese închis sub acuzaţia că era comunist subversiv.

— Ceea ce e absurd, bineînţeles! Pur şi simplu absurd. Ştii ce le fac oamenilor ca să-i facă să vorbească?

Spunea asta aproape în şoaptă, ca şi cum poliţia militară s-ar fi ascuns undeva în casă.

— Le bagă un furtun în fund şi dau drumul la maximum la apă. E adevărat, Odie. Îţi jur. Înmoaie nişte cârpe în cele mai murdare lucruri – murdărie umană, înţelegi – apoi le îndeasă în gurile oamenilor.

— E îngrozitor, a rostit Mamá, fără să se lase însă impresionată.

Mă întrebam dacă nu cumva se plictisise deja de Madaline. Curentul de opinii politice exagerate, poveştile despre petrecerile la care Madaline şi soţul ei fuseseră, poeţii, intelectualii şi muzicienii cu care ciocnise cupe de şampanie, lista de călătorii inutile, fără sens, pe care le făcuse în diverse oraşe străine. Laudele ei cu viziunile proprii asupra dezastrelor nucleare, suprapopulării şi poluării. Mamá o tolera pe Madaline, zâmbindu-i în timp ce ea povestea cu o expresie confuză pe faţă, dar ştiam că nu o priveşte cu ochi buni. Se gândea probabil că Madaline face pe grozava. Îi era probabil ruşine pentru ea.

Asta o enervează pe Mamá şi îi anulează calităţi precum bunătatea, dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi şi actele de curaj. Faptul că te face să te simţi îndatorat le umbreşte şi mai mult. La fel aşteptările şi obligaţiile pe care ţi le pune în cârcă. Modul în care foloseşte aceste acţiuni pe post de monedă, pe care o dă în schimbul loialităţii şi supunerii. Înţeleg acum de ce Madaline a plecat cu mulţi ani în urmă. Funia care te scoate din potop poate să devină un laţ în jurul gâtului tău. Oamenii o dezamăgesc mereu pe Mamá, la final, chiar şi eu. Nu pot face nimic bun cu ceea ce au, nu în felul în care Mamá se aşteaptă ca ei să procedeze. Consolarea ei stă în satisfacţia că le este superioară, liberă să dea verdicte, având acest avantaj strategic, din moment ce este întotdeauna cea care se înşală.

Toate acestea mă întristează, fiindcă descopăr lucruri noi despre Mamá, cum ar fi sărăcia ei, anxietatea, frica de singurătate, teama de a fi închisă undeva, abandonată, uitată. Şi ce spune acest lucru despre mine: că ştiu asta despre Mamá mea, că ştiu precis de ce are nevoie şi totuşi am refuzat-o în mod deliberat şi categoric, având grijă să ţin un ocean, un continent – sau chiar pe amândouă – între noi în cea mai mare parte a ultimelor trei decenii?

— Nu au niciun simţ al ironiei, ăştia din juntă, spunea Madaline, zdrobindu-i pe oameni aşa cum o fac. În Grecia! Locul de naştere al democraţiei… A, iată-vă! Ei bine, cum a fost? Ce aţi pus voi doi la cale?

— Ne-am jucat pe plajă, a răspuns Thalia.

— A fost amuzant? V-aţi distrat?

— Ne-am distrat pe cinste, a răspuns Thalia.

Mamá s-a uitat sceptică la mine, apoi la Thalia şi din nou la mine, în timp ce Madaline zâmbea fericită şi aplauda încet.

— Bine! Acum că nu trebuie să-mi mai fac griji că nu v-aţi înţelege, eu şi Odie putem petrece mai mult timp împreună. Ce spui, Odie? Încă mai avem o grămadă de timp şi de lucruri de recuperat!

Mamá a zâmbit binedispusă şi s-a întins să ia o varză.

De atunci, eu şi Thalia eram lăsaţi de capul nostru. Se presupunea că vizitam insula, ne jucam pe plajă, ne amuzam ca nişte copii. Mamá ne dădea fiecăruia câte un sendviş şi plecam împreună după micul dejun.

Imediat ce nu ne mai zărea, ne despărţeam de cele mai multe ori. Pe plajă, înotam sau stăteam întins pe o stâncă, fără cămaşă, în timp ce Thalia se ducea să adune cochilii de scoici sau să arunce pietre netede razant pe suprafaţa apei, dar nu avea sens, pentru că valurile erau prea mari. Am mers pe potecile care şerpuiau printre vii şi lanuri cu orz, uitându-ne la umbrele noastre, fiecare preocupat de gândurile lui. Cel mai mult hoinăream. Pe vremea aceea, turismul nu era prea dezvoltat în Tinos. Era o insulă de agricultori, unde oamenii trăiau din creşterea vacilor, caprelor, din livezile de măslini şi grâul pe care îl cultivau. Până la urmă ne plictiseam, mâncam undeva de prânz, în linişte, la umbra unui copac sau a unei mori de vânt, uitându-ne printre îmbucături la vâlcele, la întinderile cu tufe de arbuşti spinoşi, la munţi şi la mare.

Într-o zi am hoinărit de colo-colo, până am ajuns să ne îndreptăm spre oraş. Locuiam pe ţărmul sud-vestic al insulei, iar oraşul Tinos era doar la câţiva kilometri depărtare, spre sud. Era acolo un magazin mic cu mărunţişuri, condus de un bărbat văduv cu o faţă serioasă, aproape imobilă, domnul Roussos. În vitrina magazinului său puteai găsi orice ţi-ai fi dorit, de la o maşină de scris din anii ’40 la o pereche de bocanci din piele pentru lucru, sau o morişcă de vânt, sau un suport vechi pentru flori, lumânări mari din ceară, o cruce şi, bineînţeles, copii ale icoanei de la Panagia Evangelistria. Sau poate chiar şi o gorilă din alamă. Era şi fotograf amator şi avea în spatele magazinului o cameră obscură improvizată. În fiecare lună august, când pelerinii