— Spune-le de cadranul solar, dragă, a zis Madaline.

Thalia a ridicat din umeri.

— A construit un cadran solar, a spus Madaline. Chiar în curtea din spatele casei noastre. Vara trecută. Nu a ajutat-o nimeni. Nici Andreas. Şi cu siguranţă nici eu.

A râs mulţumită.

— Ecuatorial sau orizontal? a întrebat Mamá.

În ochii Thaliei am observat o umbră de mirare. Ca un efect întârziat. Reacţia Thaliei semăna cu cea pe care ar putea-o avea o persoană ce coboară pe o stradă aglomerată într-un oraş străin şi, la un moment dat, aude rostindu-se ceva în limba ei maternă.

— Orizontal, a spus ea, cu vocea ei ciudată şi umedă.

— Ce ai folosit pe post de gnomon?

Thalia se uita în continuare la Mamá.

— Am tăiat o ilustrată.

A fost prima dată când am văzut cum aş putea să trăiesc între cele două.

— Obişnuia să-şi demonteze jucăriile când era mică, a spus Madaline. Îi plăceau jucăriile mecanice, chestii cu dispozitive în interior. Nu că s-ar fi jucat cu ele, nu-i aşa, dragă? Nu, le rupea în bucăţi, toate acele jucării scumpe le deschidea imediat ce i le dădeam. Obişnuiam să-mi ies din fire. Dar Andreas – şi trebuie să-l cred aici – Andreas îmi spunea să o las, era doar o minte curioasă.

— Dacă vrei, putem construi unul împreună, a spus Mamá. Mă refer la un cadran solar.

— Ştiu deja cum.

— Ai grijă cum te porţi, dragă, a spus Madaline, întinzându-şi, apoi îndoindu-şi un picior, ca şi cum se pregătea pentru dansul ei zilnic. Mătuşa Odie încearcă să te ajute.

— Poate altceva, atunci, a spus Mamá. Am putea construi altceva.

— O! O! a exclamat Madaline, expirând repede fumul de ţigară şi respirând cu greu. Nu pot să cred că nu ţi-am spus încă, Odie. Am veşti. Ghici.

Mamá a dat din umeri.

— Mă întorc pe platourile de filmare! În filme! Mi s-a oferit un rol, rolul principal într-o producţie importantă. Îţi vine să crezi?

— Felicitări, a rostit Mamá moale.

— Am scenariul la mine. O să ţi-l dau să-l citeşti, Odie, dar îmi fac griji că nu o să-ţi placă. E rău? Aş fi terminată, nu mă tem să-ţi spun. Nu mi-aş putea reveni. Începem să filmăm la toamnă.

În dimineaţa următoare, după micul dejun, Mamá m-a luat deoparte.

— Bine, ce se întâmplă? Ce e cu tine?

I-am spus că nu ştiu despre ce vorbeşte.

— Mai bine o laşi baltă. Atitudinea asta stupidă. Nu ţi se potriveşte, a spus ea.

Avea un stil de a-şi face ochii mici şi de a-şi înclina capul doar un pic. Până acum a avut un control asupra mea.

— Nu pot, Mamá. Nu mă prinde.

— Şi de ce nu, mai exact?

Cuvintele au ieşit înainte să le pot opri.

— E un monstru.

Mamá şi-a strâns buzele. Mă privea nu cu supărare, ci descurajată, ca şi cum aş fi supt toată seva din ea. Privirea ei avea o finalitate. Resemnarea. Ca un sculptor care-şi lasă în cele din urmă ciocanul de lemn şi dalta, renunţând la un bloc recalcitrant care nu va lua niciodată forma pe care şi-a imaginat-o el.

— E o persoană căreia i s-a întâmplat un lucru groaznic. Mai spune-i odată aşa, aş vrea să te văd. Spune-o şi vezi ce se întâmplă.

Puţin mai târziu, eu şi Thalia coboram pe o străduţă pietruită mărginită de ziduri de piatră. M-am asigurat că merg cu câţiva paşi în faţă, astfel încât trecătorii – sau, Doamne fereşte, vreun băiat de la şcoală – să nu creadă că suntem împreună, ceea ce, bineînţeles, vor spune oricum. Oricine putea vedea asta. Cel puţin speram că distanţa dintre noi va fi un indiciu al aversiunii pe care o simţeam. Spre uşurarea mea, nu se chinuia să mă ajungă. Am trecut pe lângă fermieri arşi de soare, arătând istoviţi, întorcându-se de la piaţă. Măgarii lor duceau în spate coşuri din nuiele cu produsele nevândute, îi auzeam cum lovesc cu copitele piatra. Îi ştiam pe majoritatea dintre fermieri, dar mi-am ţinut capul plecat şi am evitat să mă uit la ei.

Am condus-o pe Thalia pe plajă. Am ales una stâncoasă, unde mă duceam uneori, ştiind că nu va fi atât de aglomerată ca celelalte plaje, precum Agios Romanos. Mi-am suflecat pantalonii şi am sărit de pe o stâncă colţuroasă pe următoarea, alegând una aproape de locul în care valurile se spărgeau de ţărm şi se retrăgeau. Mi-am dat jos pantofii şi mi-am băgat picioarele în bazinul mic, puţin adânc, care se formase între nişte stânci. Un crab hermit se grăbea să treacă printre degetele mele de la picioare. Am văzut-o pe Thalia în dreapta mea, aşezată pe o stâncă din apropiere.

Am stat mult timp fără să ne spunem ceva, privind marea care se lovea cu zgomot de stânci. O adiere rece a trecut pe lângă urechile mele, făcându-mă să simt miros de sare. Un pelican plana deasupra apei de un albastru-verzui, cu aripile desfăcute. Două doamne stăteau una lângă alta, cu picioarele în apă până la genunchi, cu fustele ridicate. Spre vest se zărea insula, albul predominant al caselor şi al morilor de vânt, verdele lanurilor de orz, maroul închis al munţilor stâncoşi din care izvorau ape. Tatăl meu a murit pe unul dintre aceşti munţi. Lucra la o carieră de marmură verde şi, într-o zi, când Mamá era gravidă în şase luni cu mine, a alunecat de pe o stâncă şi a căzut de la o înălţime de treizeci de metri. Mamá spunea că uitase să-şi fixeze centura de siguranţă.

— Ar trebui să te opreşti, a spus Thalia.

Aruncam pietricele într-o găleată veche din tablă galvanizată din apropiere, iar ea m-a speriat. N-am nimerit ţinta.

— Ce-i cu tine?

— Vreau să-ţi spun să nu te mai amăgeşti. Nici eu nu vreau asta.

Vântul îi făcea părul să fâlfâie, iar ea îşi ţinea masca cu mâna, ca să nu zboare. Mă întrebam dacă trăia cu frica asta zilnică, şi anume că o rafală de vânt i-o va smulge de pe faţă şi va trebui să alerge după ea, expunându-se. Nu am spus nimic. Am aruncat o altă pietricică fără să nimeresc ţinta.

— Eşti un măgar, a spus ea.

După puţin timp s-a ridicat, iar eu m-am prefăcut că rămân. Apoi m-am uitat peste umăr şi am văzut-o îndreptându-se spre plajă, cu