nevoie. Ajung să te urască pentru asta. Şi nu se termină niciodată, pentru că nu te pot urî destul. Nu se termină niciodată – suferinţa, scuzele, promisiunile, încălcarea cuvântului, toată mizeria asta. Aşa a fost primul meu soţ.

Eram uluit. Nimeni nu mai vorbise vreodată aşa de direct în prezenţa mea, cu siguranţă nu Mamá. Nimeni din cei pe care îi ştiam nu-şi dezvăluise experienţa de viaţă nefericită în felul acesta. Mă simţeam stânjenit pentru Madaline, dar o admiram în acelaşi timp pentru candoarea ei.

Când l-a menţionat pe primul ei soţ, am observat că, pentru prima dată de când o întâlnisem, o umbră s-a aşezat pe faţa ei, care anunţa pentru moment ceva întunecat, ceva care rănea, care contrasta cu râsul ei energic şi cu rochia largă gogoşar cu flori pe care o purta. Îmi amintesc că m-am gândit în acel timp ce actriţă bună trebuie să fie, să ascundă cu atâta voioşie dezamăgirea şi durerea. Ca o mască, m-am gândit, şi eram mulţumit în sinea mea de conexiunea deşteaptă pe care o făcusem.

Mai târziu, când am crescut, nu mi-a mai fost aşa de clar. Privind în urmă, constat că era ceva fals în felul în care a făcut o pauză când l-a menţionat pe primul ei soţ, când şi-a coborât privirea, în nodul din gâtul ei, în tremurul uşor al buzelor, la fel ca şi în energia ei debordantă şi în glumele ei, în farmecul ei viu, în felul în care chiar şi dispreţul părea blând, însoţit de un semn făcut cu ochiul de liniştire şi de bucurie. Poate că erau amândouă expresii ale ipocriziei, sau poate că nu. Eram total confuz, nu mai distingeam spectacolul de ceea ce era real – ceea ce m-a făcut în cele din urmă să mă gândesc la ea ca la o actriţă infinit mai interesantă.

— De câte ori nu am venit alergând şi refugiindu-mă în casa asta, Odie? a spus Madaline.

Acum zâmbeşte din nou, apoi începe să râdă.

— Bieţii tăi părinţi! Dar casa asta era raiul pentru mine. Sanctuarul meu. Aşa a fost mereu. O insulă mică în interiorul uneia mai mari.

Mamá a ţinut să precizeze:

— Ai fost mereu binevenită aici.

— Mamá ta a fost cea care a pus capăt bătăilor, Markos. Ţi-a spus vreodată asta?

I-am răspuns că nu.

— Abia dacă mă surprinde. Asta e Odelia Varvaris.

Mamá strângea marginea şorţului din poală şi îl întindea din nou cu o privire visătoare.

— Am venit aici într-o noapte, limba îmi sângera, îmi fusese smuls un smoc de păr de la tâmplă, iar urechea încă îmi mai vuia de la lovitura primită. De data aceea chiar pusese mâna pe mine. În ce stare eram! În ce stare!

Din felul în care Madaline o spunea, ai fi crezut că descria o masă bogată sau un roman bun.

— Mamá ta nu mă întreba nimic, pentru că ştia. Bineînţeles că ştia. Se uita doar la mine câteva clipe – la mine care stăteam acolo, tremurând – şi spunea, încă îmi amintesc, Odie a spus: Ei bine, ajunge cu asta. Spunea: O să-i facem o vizită tatălui tău, Maddie. Şi încep să mă rog de ea. Mă temeam că ne va omorî pe amândouă. Dar ştii cum e ea, Mamá ta.

I-am spus că ştiu, iar Mamá mi-a aruncat o privire piezişă.

— Nu mă asculta. Avea privirea asta. Sunt sigură că ştii privirea ei. S-a îndreptat într-acolo, dar nu înainte să ia puşca de vânătoare a tatălui ei. Tot timpul cât am mers spre casa mea, am încercat să o opresc, să-i spun că nu m-a lovit atât de rău. Dar ea nu mă asculta. Am ajuns în faţa uşii şi l-am găsit acolo pe tatăl meu, în prag, iar Odie a ridicat ţeava şi a împins-o în bărbia lui, spunând: Fă-o din nou şi o să mă întorc ca să te împuşc direct în faţă cu puşca asta. Tata clipeşte şi timp de câteva secunde nu mai rosteşte nimic. Nu poate scoate niciun cuvânt. Şi vrei să afli partea cea mai tare, Markos? Mă uit în jos şi văd un cerc mic – ei bine, cred că ghiceşti – un cerc mic mărindu-se încet pe podea sub picioarele lui desculţe.

Madaline şi-a dat părul pe spate şi a spus, aprinzându-şi bricheta:

— Iar asta, dragul meu, este o poveste adevărată.

Nu era nevoie să îmi spună asta, ştiam că este adevărată. Recunoşteam în ea loialitatea naturală de care dădea dovadă Mamá şi fermitatea ei de neclintit. Impulsul ei, nevoia de a îndrepta lucrurile şi de a se erija în apărătorul celor asupriţi sau nedreptăţiţi. Şi puteam spune că este adevărată şi din murmurul pe care l-a scos Mamá cu gura închisă la menţionarea ultimului detaliu. Nu era de acord. I se părea probabil dezgustător, şi nu numai dintr-un motiv evident. În viziunea ei, oamenii, chiar dacă s-au comportat deplorabil în viaţă, meritau un strop de demnitate atunci când nu mai erau. Mai ales cei din familie.

Mamá s-a învârtit pe scaun şi a rostit:

— Deci dacă nu îţi place să călătoreşti, ce îţi place să faci, Thalia?

Privirile noastre s-au îndreptat către Thalia. Madaline vorbise ceva timp şi îmi amintesc că, stând în curte cu lumina soarelui căzând peste tot în petice în jurul nostru, mă gândeam că putea chiar să atragă atenţia, să cuprindă totul în vârtejul ei, astfel încât Thalia, de exemplu, să fie uitată. Am lăsat loc şi posibilităţii de a se fi adaptat la această dinamică din necesitate, fiica tăcută fiind eclipsată de obişnuinţa mamei de a distrage atenţia, preocupată în exces de propria-i persoană, narcisismul Madalinei fiind astfel poate un act de bunătate, de protecţie maternă.

Thalia a bălmăjit ceva.

— Puţin mai tare, dragă, a venit sugestia din partea Madalinei.

Thalia şi-a dres glasul, era un sunet ca un bubuit, flegmatic.

— Ştiinţa.

Am observat pentru prima dată culoarea ochilor ei, verzi ca iarba necosită, părul negru ca abanosul, aspru, iar pielea fără pete, la fel ca a mamei ei. Mă întrebam dacă fusese drăguţă cândva, poate chiar