avea mereu în geantă. Sorbea şi gâlgâia când mânca supa cu paiul şi i se murdărea mereu masca, iar supa i se scurgea pe bărbie până jos pe gât. Prima dată am cerut voie să mă ridic de la masă, iar Mamá mi-a aruncat o privire dură. Aşa că am încercat să mă obişnuiesc să-mi îndepărtez privirea şi să mă fac că nu aud, dar nu era nimic uşor. Mergeam în bucătărie şi ea era acolo, stând în linişte, în timp ce Madaline o dădea cu un unguent pe obraz ca să prevină iritaţia. Am început să ţin un calendar, o numărătoare inversă în minte a celor patru săptămâni pe care Mamá spusese că Madaline şi Thalia le vor petrece la noi.

Îmi doream ca Madaline să fi venit singură. Îmi plăcea de ea. Stăteam toţi patru, în curtea mică şi pătrată din faţa uşii, iar ea sorbea din ceaşca de cafea şi fuma ţigară după ţigară. Crengile măslinului îi umbreau faţa. Purta o pălărie aurie din pai care ar fi trebuit să arate absurd pe capul ei, dar sigur ar fi arătat aşa pe oricine altcineva – pe Mamá, de exemplu. Dar Madaline era una dintre acele persoane elegante fără să depună vreun efort pentru asta, ca şi cum ar fi fost o chestie genetică. Când eram cu Madaline, nu existau pauze în discuţii; poveştile pur şi simplu izvorau din ea. Într-o dimineaţă ne-a povestit despre călătoriile ei – la Ankara, de exemplu, unde a cutreierat malurile Râului Enguri Su şi a băut ceai verde aromat cu raki, sau când ea şi domnul Gianakos au mers în Kenya şi s-au plimbat cu elefanţii printre salcâmii spinoşi şi au stat să mănânce terci din mălai şi orez din nucă de cocos cu localnicii.

Poveştile Madalinei stârneau o nelinişte veche în mine, un impuls pe care l-am avut dintotdeauna: să-mi iau lumea în cap şi să nu mă tem de nimic. Viaţa mea din insulă părea extrem de banală. Vedeam cum viaţa mi se desfăşoară în nimicnicia ei nemărginită şi chiar aşa mi-am petrecut cei mai mulţi ani ai copilăriei în Tinos, afundându-mă în rutina zilnică din ce în ce mai mult, simţindu-mă ca o dublură a mea, ca şi cum ar fi trăit altcineva în locul meu, ca şi cum întregul meu ego s-ar fi aflat în altă parte, aşteptând să se unească într-o zi cu acest ego mai întunecat. Mă simţeam un naufragiat. În exil în propria mea casă.

Madaline spunea că la Ankara a mers într-un loc numit Parcul Kuğulu şi a privit lebedele cum alunecau pe apă. Spunea că apa era orbitoare.

— Eram în extaz, a spus ea, râzând.

— Nu, a spus Mamá.

— E un obicei vechi. Vorbesc prea mult. Am vorbit dintotdeauna mult. Îţi aminteşti ce mult deranjam cu sporovăiala mea în timpul orei? Nu ai fost niciodată de vină, Odie. Erai atât de responsabilă şi de serioasă.

— Sunt interesante poveştile tale. Duci o viaţă interesantă.

Madaline s-a holbat la ea.

— Ei bine, ştii blestemul chinezesc.

— Ţi-a plăcut în Africa? a întrebat-o Mamá pe Thalia.

Thalia şi-a dus batista la obraz şi nu a răspuns. Eram bucuros. Vorbea în cel mai ciudat mod posibil. Era ceva straniu în discursul ei, un amestec de bâlbâială şi gargară.

— O, Thaliei nu-i place să călătorească, a spus Madaline, stingându-şi ţigara.

A spus-o ca şi cum era un adevăr incontestabil. Nu s-a uitat la Thalia pentru confirmare sau vreo formă de protest.

— Nu este pe gustul ei.

— Ei bine, nici pe gustul meu, i-a spus Mamá Thaliei. Îmi place să stau acasă. Cred că pur şi simplu nu am găsit niciodată un motiv care să mă constrângă să plec din Tinos.

— Şi eu unul ca să rămân, a spus Madaline. Altul în afară de tine, bineînţeles.

A atins-o pe Mamá la încheietura mâinii.

— Ştii care a fost teama mea cea mai mare când am plecat? Grija mea cea mai mare? Cum o să mă descurc fără Odie? Îţi jur, înmărmuream la gândul acesta.

— Te-ai descurcat bine, se pare, a spus Mamá rar, luându-şi privirea de la Thalia.

— Nu înţelegi, a spus Madaline, şi am realizat că eu eram cel care nu a înţeles, pentru că se uita direct la mine. Nu aş fi reuşit fără Mamá ta. Ea m-a salvat.

— Acum eşti prea entuziasmată, a spus Mamá.

Thalia şi-a ridicat capul. Se uita chiorâş. Un avion, sus pe cer, marcându-şi traiectoria în linişte cu o singură dâră, lungă, albă.

— Tatăl meu, a spus Madaline, de el m-a salvat Odie.

Nu mai eram sigur dacă mi se adresa mie sau nu.

— Era unul dintre acei oameni care s-au născut răi, a continuat ea. Avea ochii umflaţi şi gâtul gros şi scurt, cu un neg negru pe spate. Şi nişte pumni. Pumni ca nişte cărămizi. Venea acasă şi nici măcar nu trebuia să facă ceva, doar sunetul ghetelor lui pe hol şi zgomotul cheilor atunci când descuia uşa erau suficiente. Când era supărat, ofta mereu şi îşi ţinea ochii strâns închişi, ca şi cum era profund adâncit în gânduri, apoi se freca pe faţă şi spunea: Bine, fetiţo, bine, şi ştiai că venea – venea furtuna – şi nu putea fi oprită. Nimeni nu era în stare să te ajute. Uneori, doar se freca pe faţă, sau ofta pe sub mustăţi şi vedeam negru în faţa ochilor. Am mai cunoscut de atunci bărbaţi ca el. Mi-aş fi dorit să spun altceva. Dar am mai cunoscut. Şi ce am aflat este că trebuie doar să sapi puţin şi descoperi că sunt toţi la fel, mai mult sau mai puţin. Unii sunt mai şlefuiţi, cu siguranţă. S-ar putea să aibă şi puţin şarm – sau mult – şi asta poate să te prostească. Dar, de fapt, sunt toţi nişte bieţi puşti nefericiţi care se zbat în furia lor. Se simt nedreptăţiţi. Nu li s-a dat ce li se cuvine. Nimeni nu i-a iubit destul. Bineînţeles că se aşteaptă să-i iubeşti tu. Vor să fie ţinuţi în braţe, legănaţi, calmaţi. Dar este o greşeală să faci asta. Nu pot accepta aşa ceva. Nu pot accepta să le pui pe tavă exact lucrul de care au